Național Cultură Ultima oră
Odaia lui Enescu. Refugiu în timp de război și... pandemie
Odaia lui Enescu. Refugiu în timp de război și... pandemie
04/05/2020 ⋅ 0 comentarii

Refugiu. Cum altfel aș putea găsi mai potrivit a descrie clipele petrecute astăzi în compania lui George Enescu și Vintilă Russu-Șirianu dacă nu neprețuit refugiu?

Printre comunicări, date, vești deloc îmbucurătoare venite din toate părțile, griji, temeri și doruri, mi-a apărut o notificare... 65 de ani de la moartea lui George Enescu!

Am zâmbit și m-am întristat deopotrivă. 

Am zâmbit la gândul că este mai viu decât mulți dintre noi (doar ieri ascultasem Rapsodia Română... cum să îl socoți a fi mort, așadar, pe Enescu?) și m-am întristat la gândul că a trebuit să îmi amintească această dată, de neuitat în alte împrejurări, o simplă notificare de pe pagina de socializare... Și mi-am promis că o să-mi fac un dar, imediat cum o să termin cele ale zilei. Știam și care va fi: același ales ca refugiu în 19 februarie din toată acea obositoare larmă creată, dacă vă amintiți, pe tema Brâncuși-domnul și Irina Rimes. Refugiul pentru care îi sunt profund recunoscătoare arădeanului Vintilă Russu-Șirianu: cartea care îi poartă semnătura, ”Vinurile lor...”.

Și pentru ca taina Odăii lui Enescu despre care încerc a vă povesti să fie chiar de acolo, ruptă din paginile de război ce le-a fost dat a le scrie împreună, ascult Bach, Sonata 2-a pentru violină solo. De ce Bach?

Pentru că ”Bach este celest prin puritatea lui, prin claritatea lui absolută. Încă din adolescență, l-am înțeles, l-am simțit aproape. A devenit hrana mea spirituală zilnică, apa limpede care potolește setea. Nu cred că va mai putea scrie cineva, vreodată, un întreg mai desăvârșit pur, ca de pildă Sonata 2-a pentru violină solo...”, după cum i-a mărturist Enescu, ”cu un soi de evlavie în ton”, în acea seară, în acea odaie, lui Vintilă Russu-Șirianu, chiar înainte de a i-o așeza ca pansament peste rana provocată de aflarea veștii că fratele său, locotenentul Mircea Șirianu, fusese sfârtecat de un obuz la Turtucaia. Un frate pe care Vintilă ”nu-l iubise... îl adorase”.

1916. Nesperata întâlnire a lui Vintilă Russu-Șirianu cu Enescu ”infirmierul de Cruce-Roșie”

În așteptarea plecării în armată, ca voluntar, septembrie 1916 avea să îl prindă pe autorul cărții, la cei doar 18 ani, ”în funcția aceea ajutătoare a chirurgiei”, la Spitalul de răniți amenajat în localul Școlii Centrale de Fete din strada Icoanei-București. 

”La câteva zile de la venirea în spital, într-o dimineață strălucitor de luminoasă, curățam răni cu benzină iodată. Ridic ochii și nu-mi vine să cred! În fața mea, printre mesele din celălalt rând, dintr-un halat alb, se înălța frumosul cap de efigie antică a lui George Enescu”

Uimire total justificată având în vedere că ”întreaga copilărie și adolescență i se încălziseră, se transfiguraseră în atmosfera miracolului Enescu”.

Ce căuta totuși prodigiosul muzician printre zidurile care adăposteau trupuri sângerânde, infecții și vaiete?

Avea să afle mai târziu că maestrul ceruse să dea și el un ajutor pe lângă ostașii vulnerați, iar și mai târziu, la o toamnă distanță, însuși Enescu îi oferea răspunsul. Un atât de profund și emoționant răspuns, încât îl redau în întregime: ”Eu n-am fost făcut să fiu bun pentru militărie... Nu sunt soldat. În timp de pace, mă gândeam câteodată, fără plăcere la asta... atât. Dar, vezi, dragostea de țară e mai mare, arde mai tare în noi decât credem... La primejdie, ajungi s-o cântărești. Când s-a pornit lupta și plecau ostașii, am simțit – uite, o spun fără înconjur tinereții dumitale – un fel de jenă. Dacă nu puteam să-i însoțesc, am vrut să fiu, cel puțin, mai aproape de ei. De aceea am venit atunci, la spital... Și tot de aceea, nu mă simt liniștit aici, decât cu vioara sub bărbie și cu răniții în fața mea... Mulțumirea din ochii lor îmi este hrană.... morală...”.

În șocul și fericirea de a-l avea pe Enescu atât de aproape, a venit ora tragică a dramei militare de la Turtucaia. În spital au început a ”curge răniții ca un pohod, ca o inundație a durerii...”. Oameni tăiați, oameni împunși, oameni mutilați, trupuri zdrobite, în uniforme năclăite de sânge, pe tărgi, pe brațe, pe scânduri, pe pânză de sac... Gemete, vaiete, plânsete. 

În tot acest val al durerii, Horia află vestea morții fratelui său și așa a venit acea noapte de septembrie pe care avea să o țină minte ”minută cu minută”. În salonul 2 al unei clădiri ”podită cu răniți”

Enescu și pacientul cu piciorul amputat

Două bănci, trei scânduri – masa de operație. Este adus un flăcău chipeș și voinic, cu febră peste 41 de grade și frisoane atât de mari, încât targa, zgâlțâită, dansa pe podea. Avea cangrenă gazoasă, iar piciorul stâng trebuia amputat. 

Colonelul care urma să mânuiască bisturiul îl cheamă pe Enescu, neștiind cine este, pentru a ține piciorul ce urma să fie tăiat. 

”A fost singura dată în viață când nu i-am recunoscut privirea și nici chipul”

Operația a fost încheiată, însă când Russu-Șirianu ”cată” spre Enescu îl vede cu ochii închiși, buzele mușcate până la sânge și cu piciorul amputat în brațe... ”E livid, alb ca varul nestins, buzele albe.... se clatină...”

Odaia simplă a lui Enescu

Pășeau încet pe strada Columb. Îi fusese rău și ”primise să-l conduc până acasă”.

”Simțind umărul lui Enescu legănându-se de al meu, inima îmi bătea ca la copii când primesc un dar nesperat”

După câteva minute și o alarmă aeriană, au ajuns la locuința lui Enescu: Hotel ”Metropol” și spre surprinderea copilului de 18 ani, este invitat să intre să se odihnească. 

”Ești în camera lui Enescu!! A strigat un glas în mine”. O odaie simplă: pat, trei scaune, o masă, pupitru, o pianină mică, un raft cu cărți și partituri, dulap...

A vrut să îi ofere ceva, însă cum ”nu avusese timp să cumpere nimic”, au convenit amândoi că nu le era foame...

Simțindu-i durerea, ”alta decât impresiile de la spital”, Enescu îi descoperă taina: moartea fratelui său, Mircea Șirianu, pe care, de altfel, maestrul îl știa... 

”În acea clipă am văzut un Enescu necunoscut. Acest om genial, foarte sobru în comportările lui, îndeobște cu gesturi line, armonioase, cu vorbire măsurată, s-a dat brusc înapoi ca lovit de ceva: -Războiul!... Monstruoasă monstruozitate....!!!”

Îi mărturisește că nu știe ce să îi spună, cuvintele sunt zadarnice... ”dar știu că există ceva care ne dă o liniștire, o împăcare. Lucrul acesta pot să ți-l dau...”

CÂNTĂ ENESCU! ”Pură, aeriană celestă, muzica lui Bach plutește ca o lumină sonoră. În noaptea aceasta de imensă tăcere, de mii de dureri. În încăperea aceasta inundată de lună, cântul viorii lui se înalță la valori dincolo de cuvânt... Abia acum realizez că sunt singur cu el, cu noaptea de dureri, cu luna, cu războiul... e o condoleanță delicată a inimii lui...”

Iar luna era acum, drept în fereastră. Părea că s-a oprit fascinată.

Astăzi se împlinesc 65 de ani de la moartea lui George Enescu. Dar mi-a fost mai viu ca nicicând... într-o Odaie. Refugiu în vreme de război și... pandemie. 

 

 

Redacția Glasul Cetății își rezervă dreptul de a selecta și modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.