Tăvălug de reacții, comentarii pro și contra, pietre, bolovani chiar, toate prăvălite în online-ul nostru cel de toate zilele pe tema Brâncuși-domnul și Irina Rimes. Un moment parcă numai bun de a te distanța puțin, lăsând obișnuiții, pândacii de la colțurile unor astfel de momente a-și revărsa de pe piedestalul autosuficienței toate cele ale prisosului inimii lor, iar pe domnul ministru al Culturii și pe doamna Irina Rimes a-și purta responsabilitatea deciziilor în deja ”Cazul Brâncuși 2020”. 

 Departe de a folosi cuvântul ”domn” atins măcar de vreun sens peiorativ, recunosc că explicația aproape chirurgicală dată de Vitalie Cojocari folosirii ”nefericitei expresii” (după unii) ”domnul sculptor” a coincis întru totul propriei percepții a momentului, cu atât mai mult cu cât nu mai departe de zilele trecute am stat la ”un pahar de vorbă” cu o doamnă bucătăreasă basarabeancă și un domn pensionar basarabean și preț de vreo două ore, dacă nu mai bine, ne-am domnit în jurul unor povești care, deși doar arădeni cu buletinul fiind toți trei, ne-am simțit a fi acasă chiar în centrul Aradului. Desigur, sub atenta supraveghere și bucurie a unui arădean sadea. 

Și chiar dacă întregul text Inocența, basarabenii și ”domnul sculptor Brâncuși” al lui Vitalie Cojocari este curat pansament pe rană o să mă rezum la a cita probabil esența acelor rânduri:”La Chișinău când spui domnul/doamna, vorbești mai mult despre tine, despre educația ta, nu despre cât de rău sau bun este celălalt”. 

Așadar, de unde atâta înverșunare, domnilor? 

Și pentru că tot am pomenit de întâlnirea cu domnii basarabeni în centrul Aradului, tocmai din dorința de a mă distanța de ”Cazul Brâncuși 2020” am găsit potrivit a mă refugia într-o carte. Una scrisă de un arădean nu doar cu buletinul, Vintilă Russu-Șirianu: ”Vinurile lor...”, între ale cărei coperți am petrecut ”Ore de aur în spațiul lui Constantin Brâncuși”. 

”Cu dalta și ciocanul Brâncuși a spart porțile veacului. În definitiv, în lumea lui, a fost un uriaș”

Ca unul căruia ”vânturile vieții i-au fost atât de prielnice” încât i-au dat prilejul să petreacă multe momente în preajma lui Brâncuși, după cum însuși autorul mărturisește, timp de aproape opt ani cât a muncit beletristic la Paris cu acest ”uriaș” a hoinărit prin fabuloasa cetate, a cutreierat balurile populare și serbările rustice, a râs copios la spectacolele burlești, a tăcut respectuos în clipele lui cenușii, a ciocnit un vin burgund și o țuică bătrână, l-a văzut luptând cu opinii și adversități ”hotărât și viteaz ca un pandur” și ”arareori (neprețuite clipe!) pe acest titan al marmurei și bronzului l-am contemplat în timp ce croia în piatră forme pure sau, detașat de timp, mângâia cu o migală incredibilă, cu o pasiune de îndrăgostit, nobilul bronz, spre a-i da nemaivăzute străluciri – luciul unic, luciul brâncușesc”. 

”VINE BRÂNCUȘI”, salutul anului 1924 între admiratorii îmbucurați de venirea în țară a lui Brâncuși 

Sosirea lui Brâncuși la București în 1924, făcuse ca în toți aceia în care ”misterul Brâncuși” săpase în adânc și ”născuse admirații virgine”, să aștepte febril sosirea sa pentru că personalitatea și creația ”uriașului” au răscolit, au entuziasmat, au influențat, au cucerit la rang foarte înalt pe poeți și pe scriitori. Și îți poți doar imagina întâlnirile, mesele, cafelele cu discuții ale entuziaștilor iubitori de Brâncuși de față cu Brâncuși: Tristan Tzara, H. Maxy, Marcel Iancu, Ion Vinea, Nicolae Dărăscu, Goga, Blaga, Ralea, Cezar Petrescu, Păstorel Teodoreanu, Minulescu și mulți alții. 

Trăit momentul în 1924, îmbrăcat în cuvinte în 1969, adevărată călătorie în timp pentru 2020. Pentru că, după diferite reuniuni ale lui Brâncuși, Păstorel Teodoreanu, cu felul lui ghiduș de a fi, îl convinsese pe marele pietrar să fie o seară numai al lor. Și așa îi putem ”vedea” prin intermediul cărții lui Vintilă Russu-Șirianu în jurul unei mese pe  Brâncuși, Vinea, Dărăscu, Camil Ressu, Cezar Petrescu, Păstorel și autorul. 

”S-a oprit în fața noastră. Are aproape 50 de ani. Barba lunguiață, dezordonată, ascuțită de vânt, are luciu de lac negru și presărări sure ici-colo. Ne privește scurt, repede, cu ochi sfredelitori, cu o sprânceană puțin ridicată. Ai impresia că te-a fotografiat. Pe veci! În salutul și în vorba lui e un stil rustic. Ca rumânul care cunoaște tot satul...”

Iar de la creionarea mai gata cu puterea unei holograme aruncate până în timpul lui 2020 până la descoperirea unui Brâncuși care are oroare de snobism, lăudăroșenie, zorzoane mai este doar un pas. 

”Te-ai aștepta ca la masa asta de scriitori, prezidată de un artist care privește în nelimitatul spațiu din vîrful veacului, să asiști la discuții de un palpitant interes intelectual. Deloc! La tonul dat de Brâncuși, orchestra noastră răspunde fidel: glume, hazuri, mici bârfeli cordiale despre unii, tachinării. Nimeni nu-l întreabă pe Brâncuși cum se simte pe tronul artei, nici ce planuri are, nici cum l-au primit americanii. Și lui îi place”. 

Iscusit bucătar, Brâncuși răspunde fără sfială, întrebat fiind despre felurile de mâncare servite, că ”E crap de crescătorie. Cam umflat în grăsime, cam aromat, saramura prea lungă... încolo, merge”, spre deliciul celor prezenți care izbuznesc în râs. Și au râs, au mâncat, au băut vin, au povestit, conversația ”zburând peste mese ca mingile pe un teren de tenis”. 

În aceeași zi cu Brâncuși, ziua mea cu Brâncuși, dar în 1929 de data aceasta, l-am ”văzut” spunându-i răspicat lui Cezar Petrescu (care din dorința de a scrie o carte despre el menită ”să creeze și la noi o mare modă Brâncuși” îi cere ajutorul) că ”Nu se poate. Eu nu vreau să fiu la modă. Mai bine contestat, mai bine înjurat, dar la modă, nu. Dacă azi ești contestat, nu-i nimic. Când vei fi înțeles, vei rămâne. Moda e o prostie! Asta-i!”

L-am mai ”văzut” într-un moment în care ”a făcut-o lată”, după cum el însuși avea să spună, într-o sală de teatru din Paris, când, în culmea entuziasmului, cel care a creat ”masa tăcerii” a strigat în românește: ”Grozav, nene!” pocnind cu toată mâna lui masivă pulpa unei tinere fete care ședea în dreapta lui... Și frumoasă, hazlie și demnă a fost clipa următoare în care, plecându-și barba, și-a cerut scuze.

L-am mai ”văzut” refuzând un director de bănci (care, în virtutea cunoștințelor sale financiare, primise postul de...  ministru al artelor), venit de la București să ”comande” un bust, spunându-i ”Nu pot, nu aveți forme, domnule ministru!”.

Și, da, l-am ”văzut” spunându-i lui Titulescu că nu tinde spre ”un fel de spiritualizare a materiei” ci de-a dreptul:”Vreau să descopăr spiritul materiei, să aflu sufletul lucrurilor. Vreau ca materia să trăiască potrivit legilor ei... Știe ea mai bine care este adevărul...”

Și cu siguranță că a făcut marea și tainica descoperire, de vreme ce, aflați în 1931 în ”peșterea faurului”, Vintilă Șirianu și Ilarie Voronca, cu ochii arși de fascinație în fața ”Domnișoarei Pogany” exclamă: ”Simți? Vezi? Ceva, ceva...” și înspâimântați ca la o divină arătare au văzut cum ”Domnișoara Pogany” cu un inefabil zâmbet în colțul buzelor venea spre ei... 

”Așa, cu mâna tremurând a unui prieten drag pe genunchiul meu, am coborât atunci, în adevăr, în adâncul adevărului acelui inegalat artist: CONSTANTIN BRÂNCUȘI!”- își încheie capitolul despre ”uriaș”, Vintilă Russu-Șirianu. 

O zi cu Brâncuși, departe de toată încrâncenarea ”la modă” a zilelor de februarie 2020...

"În sufletul meu nu a fost niciodată loc pentru invidie, nici pentru ură, ci numai pentru acea bucurie pe care o poţi culege de oriunde şi oricând. Consider că ceea ce ne face să trăim cu adevărat, este sentimentul permanentei noastre copilării în viaţă..." – Constantin Brâncuși