Nimic mai potrivit, ca la o zi după timpul comemorării, la 146 de ani de la nașterea „sculptorului sufletului românesc”, Constantin Brâncuși, în toate bisericile să se vorbească în mod deosebit despre brațele părintești pline de dragoste ale lui Dumnezeu care ne așteaptă întru îmbrățișare indiferent de distanța la care feluritele căderi ne țin departe de El. Acele brațe părintești ce l-au întâmpinat deschise pe Fiul risipitor care, „venindu-și în sine”, a regăsit calea spre casa părintească. Iar dacă Brâncuși „cu dalta și ciocanul a spart porțile veacului”, după cum spunea în însemnările sale arădeanul Vintilă Rusu-Șirianu, ce ne-ar putea pe noi opri ca, împrumutându-i și dalta și ciocanul, să spargem porțile păcatului și să încercăm o „revenire în sine”?

Înspre „revenirea în sine” tinzând noi toți astăzi, în a doua Duminică a Triodului, am încercat să petrecem parte din timpul acestei zile „Cu Dumnezeu la El acasă”.

Iar acasă ne-a fost astăzi o biserică aflată la doar 4-5 kilometri de graniţa cu Ungaria, în Parohia din Iratoș, acolo unde Preasfințitul Părinte Emilian Crișanul, împreună cu un sobor de preoți și diaconi, a săvârșit Sfânta Liturghie Arhierească. 

Cum spuneam, citându-l pe Preasfinția Sa, un timp petrecut „cu Dumnezeu la El acasă”. 

CUVÂNTUL IERARHULUI: Cu Dumnezeu la El acasă

„Sfântul Evanghelist Luca relatează în capitolul al 15-lea al Evangheliei sale trei parabole rostite de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Oaia cea pierdută”; „Drahma cea pierdută” și „Fiul risipitor”, în care sunt reliefate mila, iubirea, iertarea și bucuria lui Dumnezeu față de cei pierduți, care se întorc, care părăsesc păcatul și își înnoiesc viața.

În Duminica a 34-a după Rusalii se citește în cadrul Sfintei Liturghii pericopa evanghelică ce cuprinde „Pilda întoarcerii Fiului risipitor” (Luca 15, 11-32).

Pilda aceasta are mai multe scene:

1. Fiul plictisit de bine, dorește libertate și independență;

2. Drama înstrăinării fiului;

3. Întoarcerea acasă a fiului risipitor;

4. Tatăl iertător, care nu umilește;

5. Mânia fiului cel mare sau dubla dramă a tatălui.

De obicei, omul fuge de sine, se ferește să se uite în sufletul său, ca să nu vadă cum este. Se teme chiar să o facă, presimte că această privire este primejdioasă.

Omul nepăsător față de mântuire duce casă bună cu păcatul și cu patimile; se obișnuiește cu ele, i se par firești, „că așa este el”, fără să-și dea seama de fiara pe care o hrănește. Abia atunci când se trezește și vrea să scape de ele, face o amară experiență.

Sfântul Maxim Mărturisitorul zice: „După ce diavolul pustiește sufletul omului, se îndepărtează și lasă în suflet idolul păcatului”. Acest idol nu-i altceva decât firea omenească modelată după chipul păcatului, fire care nu mai funcționează după legile rânduite de Creator. Când omul vrea să scape de patimă, însăși firea sa i se împotrivește și-l silește la păcat.

În această stare de neputință, omul renunță să se mai lupte cu păcatul și deznădăjduiește. Iar vrăjmașul îi șoptește: vezi, nu mai poți face nimic; nu te mai mântuiești; Dumnezeu te-a părăsit!

Un exemplu de strigăt ce scoate sufletul din prăpastia păcatului este cel al vameșului: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului!”

Pilda Fiului risipitor este pilda unui tânăr care și-a cheltuit în desfrânări toată moștenirea părintească și a ajuns argat și porcar, adică rob patimilor celor rușinoase. Ce l-a făcut să se gândească la tatăl său? Lipsa, foamea, mizeria vieții. Dacă omul nu se smerește de bună voie, Dumnezeu tot nu-l lasă; îngăduie necazuri, încercări, boli, suferințe, ca să-l trezească. Pentru că smerenia trupească mai ușor îl trezește pe om și „își vine în sine”.

Pilda Fiului risipitor tocmai acest rost are: să ne îndemne să alergăm la Dumnezeu, îndată ce ne-am văzut cum suntem, ca să nu cădem în deznădejde. Și, pentru ca să alunge de la noi îndoiala, rușinea, teama, ne pune înainte cea mai desăvârșită icoană a milostivirii și bunătății dumnezeiești. Oricâte păcate am fi făcut, să nu ne îndoim de iertare: „Că Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3,16). Sfântul Ioan Gură de Aur spune că, „Milostivirea lui Dumnezeu este foc arzător”.

Dumnezeu ne așteaptă ca să ne ierte, să ne cuprindă în brațele părintești. Și nu numai că ne iartă, ci ne îmbracă cu haina cea nouă a curăției; ne pune inel în deget - semnul înfierii; ne pune încălțăminte în picioare, adică ne întărește pe calea virtuții, ca să nu ne mai înțepăm cu ghimpii păcatului și tăind vițelul cel hrănit, adică pe Fiul Său Euharistic, se face bucurie mare și în ceruri, pentru păcătosul care se pocăiește.

Din păcate omul vrea să fie fericit, dar departe de casa părintească. 

Aplicând parabola la noi înșine, putem spune că, într-un fel sau altul, toți suntem niște fii risipitori. Risipim darurile pe care le-am primit de la Dumnezeu, de la părinții noștri și ne înstrăinăm în lume căutând fericirea și viața bună. Oricât de departe am ajuns, să nu uităm că Dumnezeu este cu noi și ne așteaptă să ne întâlnim cu El, la El acasă.”, a spus Preasfințitul Părinte Emilian Crișanul credincioșilor aflați astăzi într-un număr impresionant în Biserica „Sf. Dimitrie Izvorâtorul de Mir”. 

20 februarie 2022, Parohia Iratoș, Duminica a 34-a după Rusalii și a doua din Triod, Liturghie Arhierească, Pilda Întoarcerii Fiului risipitor și o icoană care ni s-a dezvăluit tuturor, astăzi mai mult ca altădată: aceea a unui Părinte iubitor și milostiv care, cu mâna streașină la ochi, stă, așteaptă, rabdă toate îndepărtările noastre, doar-doar ne-o zări pe cale pentru a-și putea desface brațele într-o dumnezeiască îmbrățișare. 

La Iratoș fiind, acolo unde Părintele Flavius Lazăr slujește Sfântului Altar, și căruia martori ne-am făcut în urmă cu doi ani la unul dintre cele mai frumoase momente din viața sa și a doamnei preotese, hirotonia întru preot, ni s-a mai dezvăluit o icoană. Nu de mult scriam despre trei eleve de-ale Părintelui, de la Pedagogic, care au câștigat Premiul I la Concursul internațional „Împreună cu Hristos prin lume în mileniul 3”. Și dacă la începutul articolului legătura cu uneltele cu care Brâncuși a îmblânzit materia făcând-o să zboare a fost mai mult decât firească în contextul Evangheliei zilei ce ne îndeamnă a ne reveni în sine, în timpul Liturghiei am zâmbit cu gândul la legătura acestui concurs cu pilda Întoarcerii Fiului risipitor. Cum Dumnezeu nu ne ține niciodată captivi, și ne oferă libertate deplină în alegeri, am găsit în ideea acestui concurs răspunsul/rezolvarea pildei astăzi citite. Pentru că plecând de acasă, dar mergând „împreună cu Hristos în lume”, în timpul nostru, nu facem altceva decât să lărgim prispa casei părintești și să fim acasă indiferent de locul în care ne-am afla. Premiul unui astfel de concurs cu noi înșine? Îmbrățișarea brațelor părintești în care cunoaștem cea mai frumoasă odihnă. O odihnă care aduce și ne ține în lumină. 

Pentru momentele în care ne simțim totuși a fi „risipitori”, avem ca sprijin pilda astăzi citită, o pildă care „ne îndeamnă să alergăm la Dumnezeu, să nu cădem în deznădejde”, după cum a subliniat Preasfințitul Părinte Emilian Crișanul în cuvântul așezat la sufletele noastre, ale tuturor, la Iratoș.