Doamna Ana Pâncă, veterană de război, soră medicală pe frontul celui de-Al Doilea Război Mondial, împlinește astăzi binecuvântata vârstă de 98 de ani.

Doamna Ana s-a născut pe 24 octombrie 1926, în comuna Băla din județul Mureș, într-o familie de agricultori, cu șase copii, doi băieți și patru fete. 

Fire energică și vioaie, doamna Ana a moștenit trăsăturile tatălui său, după relatările reprezentanților Departamentului relația cu Parlamentul și calitatea vieții personalului, care au vizitat-o anul trecut.

 „Nu stăteam o clipă, tot timpul trebuia să fac câte ceva, eram curajoasă și nu-mi era teamă de nimic, astfel că la vârsta de 14 ani am plecat la sora mea, Maria, în București. Ca să-mi câștig existența a trebuit să lucrez cu ziua pe la diferiți oameni. M-a ajutat mult și o mătușă care avea un magazin, lucrând acolo o bună bucată de timp. După aproximativ patru ani petrecuți în București, întrucât mi se făcuse dor de părinți, am vrut să mă întorc acasă la Târgu-Mureș. Vărul Ștefan m-a întrebat dacă nu vreau să ne înscriem voluntari pentru Ardeal, pentru a ne putea întoarce acasă. Împreună cu buna mea prietenă, Rafila, ne-am înrolat  voluntari. Îmi amintesc că a doua zi am depus și jurământul și că-n aceeași zi am plecat cu un tren special din Gara de Nord către Alba Iulia. Eram însoțiți de câțiva medici și mai multe asistente medicale. Ajungând la Alba Iulia, am fost instalați în niște barăci și echipați în ținute albastre cu bonete, la fel ca aviatorii. Eram ferm convinsă că voi ajunge acasă la tatăl meu, dar la Alba Iulia am stat doar câteva zile, ulterior fiind trimiși pe linia frontului la Someșul Rece”, a relatat cu emoție distinsa veterană, oaspeților. 

În perioada 1944-1945, venerabila veterană a participat pe front pe post de soră medicală, pe Ambulanța nr. 18 din cadrul Diviziei 2 Vânători de Munte, în zona Ardealului, Ungariei și Cehoslovaciei.

„Pentru prima dată am văzut ce înseamnă să fii în război. M-a marcat profund prima operație la care a trebuit să particip. Am ținut de piciorul unui copil de 14 ani, în timp ce medicul chirurg i-l amputa. Copilul fusese rănit într-un raid aerian. În clipa în care mi-a rămas piciorul în mână am simțit că leșin. A trebuit să fiu scoasă afară ca să-mi revin. A fost groaznic. În fiecare zi ne deplasam dintr-o localitate în alta, odată cu linia frontului. Era greu cu mâncarea, cu dormitul, chiar și cu spălatul. Am ajuns până în localitatea Debrecen (Debrețin), din Ungaria. Aici toți se ascundeau de noi. Orașul era pustiu. De aici am plecat spre localitatea Miskolc, unde un ofițer ne-a anunțat că suntem înconjurați. Ulterior Armata Română a respins trupele germane care ne înconjuraseră, deplasându-ne în continuare pe linia frontului, până în Cehoslovacia”.

De asemenea, veterana și-a amintit cu emoție faptul că-n Cehoslovacia, chiar în noaptea de Anul Nou, a fost cazată la doi bătrâni, unde a fost primită cu multă ospitalitate și amabilitate.

„M-au tratat foarte bine și mi-au dat un pat cu niște așternuturi călduroase pe care nu le uit nici acum. Nu am stat mult pentru că a doua zi a trebuit să plec. Spălam faşe pentru că nu aveam altele noi, le uscam pe gard, apoi pansam răniții care erau aduși tot timpul”. 

 Întru târziu, împreună cu prietena sa Rafila, s-au hotărât să se întoarcă acasă, așa că au ieșit la raport la comandantul diviziei din care făceau parte. Acesta le-a dat un bilet și le-a spus că pot pleca pentru că erau voluntari. A doua zi s-au urcat într-o mașină cu răniți ce se întorcea la spitalul din Oradea. De aici au luat trenul până acasă.

Ajunsă acasă a aflat că printr-un decret al Regelui, urma să primească două pogoane și jumătate de pământ de la primărie. 

„După război am revenit în București împreună cu sora mea Maria, lucrând în diferite domenii. Primul serviciu l-am avut la o întreprindere care monta instalații și calorifere unde am învățat chiar să sudez. În anul 1982 am ieșit la pensie de la Întreprinderea Optică Română”.

La mulți ani cu sănătate, Doamna Ana!

Foto:  Plt.adj. Răzvan NAE