Și am ajuns, cu voia lui Dumnezeu, în acea Duminică în care, mai potrivit decât în celelalte, privim perioada Postului spre Înviere ca pe o scară. O scară în șapte trepte. Astăzi, după ce mai înainte am pășit, după putință și voință, pe cea a Ortodoxiei, a Sfântului Grigorie Palama, a Sfintei Cruci și le-am pecetluit cu  acel ”Fie mie” al Maicii Domnului cules din bucuria Bunei Vestiri, încercăm a face pasul pe cea de-a patra treaptă: Duminica Sfântului Ioan Scărarul. 

  Îl avem, așadar, rânduit spre ajutor pe autorul cărții ”Scara Raiului”, carte de căpătâi călugărilor și mirenilor, în care, este prezentată cât se poate de firesc aventura dumnezeiască a omului în urcușul său duhovnicesc pentru ostoirea veșnicului dor de "Acasă". O scară spre Rai în 30 de trepte. Un fel de manual de utilizare a libertății personale dăruit spre folos nouă, astăzi, de un sfânt cunoscut pentru înțelepciunea, smerenia și iubirea de singurătate. 

  Putem iubi singurătatea? O întrebare la care suntem chemați a răspunde, poate acum mai mult ca niciodată, din interiorul caselor în care sfătuiți suntem a sta în izolare... spre vindecare. Cu ascultare, rugăciune, dragoste, credință, post și  multă răbdare, depărtați trupește unii de alții, putem... ne putem șterge distanțele și apropia inimile, scuturându-ne de egoismul care ne încețoșase parcă prea mult vederea. 

  Ne ”vedem” astăzi de la distanță. Slujitorii Sfintelor Altare Îl roagă pe Dumnezeu să ”cerceteze via” așezată cu dragoste pe Sfântul Disc, iar ”via” își pleacă smerit capul de acasă strigând, asemeni tatălui din Evanghelia de astăzi, ”Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!”. 

  Ne-a depărtat acest virus, ne-a întristat, a așezat doliu în prea multe uși deodată, însă privind dincolo de toate acestea, plinătatea frumuseții tabloului ce ni s-a dezvăluit și numai în timpul nopții de vineri spre sâmbătă, când Părinții de la Sfântul Munte au unit lumea în rugăciune, a pus și încă pune pansament pe suflete. 

    Pansament a pus și pune (chiar în timpul redactării acestui articol) Liturghia Arhierească săvârșită în Catedrala Veche din Arad.

”Să rostim împreună Tatăl nostru!” – era îndemnul Preasfințitului Părinte Emilian Crișanul în fiecare Liturghie. Astăzi, îndemnul a fost același chiar dacă în fața unei catedrale goale... însă chiar și asa momentul a fost unic în frumusețea revelată: întreg Aradul a devenit o Catedrală în care am rostit împreună Tatăl nostru.  

Cuvântul Ierarhului - Dacă nu ai adresa lui Dumnezeu nu ajungi nicăieri

”Într-o vreme a marilor încercări (epidemie, boli ș.a.), a multor mesaje care circulă în mass media și pe internet, „singuri” în biserică sau acasă, reflectăm mai mult sau mai puțin la sensul vieții noastre, la mesajul Duminicii a IV-a din Post (Marcu 9, 17-32), când îl pomenim în mod special pe Sfântul Cuvios Ioan Scărarul.

Mesajul Mântuitorului nostru Iisus Hristos este simplu: „De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede” (Marcu 9, 23). Credința adevărată și neîndoielnică ne ajută în viața aceasta, dar ne conduce și la adresa bună, cea adevărată, care este Dumnezeu: „Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri în veac” (Ioan 11, 25-26).

Vindecarea fiului lunatic, convorbirea lui Iisus cu tatăl lui și cu ucenicii Lui, dar și cu mulțimile de oameni, ne descoperă faptul că Domnul Hristos vindecă pe cei în cauză, de îndoială, de boală, de nepricepere și puțină credință, menționând că rugăciunea și postul trebuie să însoțească credința. Prin post credința devine o stare existențială, iar prin rugăciune devine o legătură vie a noastră cu Dumnezeu. Atunci când omul crede în Dumnezeu nu se mai teme de diavoli, de boli, de moarte și de suferințe.

Dacă nu trăim în noi moartea și învierea lui Hristos și nu dobândim binecuvântarea lui Dumnezeu degeaba te duci în sus, pentru că nu urci pe scara pe care El a coborât la noi. Sfântul Ioan Scărarul ne învață că adresa bună este Dumnezeul iubirii, al smereniei, al răbdării și înfierii. Mai profund gândind, putem spune că scara noastră către cer este Hristos: „Iar Eu, când Mă voi înălța de pe pământ, îi voi trage pe toți la Mine” (Ioan 12,32).

Cel ce nu urcă în Hristos, acela rătăcește. Scara este trupul lui Hristos, Sfânta Biserică, care transmite harul și învățătura Lui: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14, 6).

După patru săptămâni de post și rugăciune, după ani de viață creștină, ce vedem noi de pe treapta pe care ne aflăm? Avem aceeași vedere, după cum ne îndemna Sfântul Andrei Criteanul la începutul Postului Mare? Adică: „Vedeți, vedeți! că Eu sunt Dumnezeu, Care am plouat mana și apa din piatră am izvorât demult, în pustie, poporului Meu, cu singura dreaptă și cu tăria Mea” (Canonul Mare).

În lucrarea sa Scara, Sfântul Ioan sintetizează principiile vieții creștine, iar simbolul scării este de fapt viața fiecăruia dintre noi, iar treptele sunt manifestarea conștiinței prin curățirea de păcate.

Întâlnindu-ne cu Domnul Hristos astăzi, ce ar vedea El la noi? Suntem noi plini de credință, dragoste, smerenie, ascultare și nădejde? Sau suntem cuprinși de suferință, neîncredere, egoism, indiferență și deznădejde?

Cred că în aceste zile cu multe provocări, suferințe, epidemie, confuzii etc., am avea puterea să strigăm ca și tatăl copilului din Evanghelie: „Cred Doamne! Ajută necredinței mele” (Marcu 9, 24). Pentru că așa recunoaștem neputința noastră, puțina credință, puterea lui Dumnezeu și încrederea în ajutorul Lui.

Așa găsim adresa corectă, atunci când batem la ușa Mântuitorului Iisus Hristos: „Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află, și celui care bate i se va deschide” (Matei 7, 7-8).

Să ne ajute Dumnezeu în credință, răbdare și dragoste pentru a urca pe scara virtuților în Biserică, în familie și în poporul dreptcredincios”, a spus Preasfințitul Părinte Emilian Crișanul. 

 29 martie 2020, a doua Sfântă Liturghie săvârșită de Rugătorii Sfintelor Altare în bisericile și catedralele noastre ortodoxe fără noi, dar împreună cu noi în Catedrala nevăzută a lumii ce limpezește văzduhul și timpurile. 

La adăpostul Liturghiilor vom fi mereu în siguranță. Să continuăm a ne ruga unii pentru alții, împletind frumoasă cunună vremurilor de încercare ce ne este dat a le trăi, iar așa, împreună, să descoperim ”adresa” lui Dumnezeu, cum atât de frumos a spus Preasfinția Sa. Iar odată aflată să spunem cu credință: ”Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!”.