„Sărutmâna, Tanti Marițuca! Vezi, poate-i trage curcubeul de-un capăt și-l vei împleti, fir lung, până la noi, să nu te uităm de tot...”, este mesajul pe care jurnalista Camelia Stârcescu l-a transmis la aflarea veștii care a așezat doliu în sufletele tuturor celor care au cunoscut-o pe Maria Aiftincăi: marți, 5 martie, Tanti Marițuca, cea care a dat viață Muzeului etnografic de la Vladimirescu, Arad, a trecut la cele veșnice, la doar 73 de ani. 

În urmă cu câțiva ani, Tanti Marițuca îi mărturisea Cameliei Stârcescu „că e bine ca omul, cât trăiește, să se bucure, măcar de-o vorbă bună, pentru ce-a făcut într-o viață. După ce moare, ce rost mai are să vorbești de el?”. 

Rost este în toate. 

Și chiar dacă articolul scris atunci de jurnalista Camelia Stârcescu, din păcate, nu și-a găsit locul în paginile revistei pentru care lucra, astăzi, când Marițuca nu mai este fizic printre noi, „i-a dat drumul în eter” , tocmai „ca să ne aducem aminte cu drag și să învățăm, poate, să-i prețuim pe cei care încă mai sunt”. 

Comoara din ograda Marițucăi

Ca un copil într-o ogradă uriașă, înconjurat de 800 de bunici - unii mai tineri, sănătoși și veseli, alții mai gârboviți de vreme și de boli, alcătuind, toți laolaltă și fiecare în parte, un inestimabil tablou viu - așa m-am simțit când am ajuns acasă la Maria Aiftincăi, deținătoarea celei mai mari colecții de costume populare românești din sud-estul Europei.

Marițuca, cum îi spun cunoscuții, s-a născut într-un sat din apropierea Sucevei, dar s-a mutat de tânără în Banat, în comuna Vladimirescu, din județul Arad, și e dovada vie a zicalei conform căreia ”Omul sfințește locul”. Cântă, scrie poezii și povestiri din lumea satului, organizează festivaluri, îi învață pe copii să țeasă, să coase, să încondeieze ouă, e ghid în propriul muzeu. Totul, cu o energie debordantă și cu o pasiune molipsitoare pentru comoara inegalabilă pe care a adunat-o într-o viață.

”Dă-i drumul și mergi înainte!”

Marițuca, așa o dezmierdau acasă, în Grămești, satul ei drag din județul Suceava. ”Îmi e tare dor de satul meu, mereu mi-e dor! Aici, îs străină, deși îs aproape 40 de ani de când am venit”. O întreb și eu, cum au întrebat-o toți, cum a ajuns, din Bucovina, tocmai aici, în Banat. Marițuca oftează. ”Eu zic că așa mi-a fost destinul...”. 

Pentru că doar un punct la notă a împiedicat-o să intre la liceul economic din Botoșani, a luat bătaie de la tatăl ei, care-și pusese oricum în cap să o mărite. Avea 17 ani pe-atunci. ”M-am ascuns în cânepă. M-au căutat mult și bine, că eu adormisem acolo, de la miros. Se văitau bătrânele în jurul casei, credeau că m-am dus și m-am țâpat în Siret. Doamne, nu-mi lua mințile! Tata vroia să mă duc după Gheorghe, io nu vroiam. Am cunoscut că-i mai moaleș, așa, și de trei ori am rupt actele. Iar mă cerea, iar mai dădea cinci lei la Sfatu` Popular, iar le rupeam. L-am izbit pe Gheorghe într-o zi, de-o ajuns, din prag, direct la poartă: «Te duci și nu mai vii!» Dar el tăt cu tata căta, tăt cu tata trata. Și uite-așa, dacă-o fost să fie-a` meu, n-am putut să scap nici în ruptul capului. Am împlinit 53 de ani de căsătorie. N-am vrut nicicum să mă mărit cu Gheorghe, că nu mi-o fost drag deloc, dar o venit dragostea...mâncând, ba am făcut și trei copii”. Copii de care, spune, n-a prea avut timp să se ocupe așa cum și-ar fi dorit, cum ar fi fost bine. ”Ca să educi un copil, trebuie să te ocupi și să comunici. La mine, astea au lipsit. Mergeam la lucru, veneam seara, frântă, mă apucam de câte toate prin gospodărie, ce mai puteam face? Nu știu cum am rezistat, că și Gheorghe era pe câmp, cu tractorul, de dimineața până seara. Dar toată viața am fost și bărbat, și femeie, am fost bătăioasă, am ținut hățurile și de-aicea, și de-aicea, și de-aicea, mai tare, lângă mine, și dă-i drumul și mergi înainte!”.

În Grămești, fusese șefă de fermă, și lucra cu tineri ce veneau, an de an, din Banat. S-au atașat de Marițuca, iar ea avea grijă de ei. ”Știi cum? Într-o zi, o venit unul, rușinos, așa, și mi-a zis că ei mor de foame cu borșul acru pe care-l mâncau în fiecare zi. Atunci am pus-o pe bucătăreasă să taie un vițel, niște găini, și să ia lângă ea pe unul dintre tineri, s-o-nvețe să facă supă și mâncare ca prin Banat, cum le place lor. D-apăi cum? Trebuiau să mănânce bine, că lucrau cât era ziua de lungă, nu trândăveau, erau tare harnici! Și-așa au prins drag de mine”. 

Toamna, când să plece acasă, bănățenii i-au ispitit să se mute în celălalt colț de țară, în zona Aradului, de unde și ei veneau. ”Ne-au zis că alt spor am avea, că și vremea, și pământul îs aici mai bune pentru agricultură. Și-am zis să încercăm”. Băieții Marițucăi mergeau deja la școală, dar Grămești era departe de oraș și tare tentant părea să se știe la o aruncătură de băț de Arad. ”N-o fost ușor să ne luăm să plecăm, că aveam casă mare, șură, fântână... Să ai fântână, acolo, însemna că ai o mare avere! Mă gândeam că ne întoarcem înapoi după ce gată copiii școlile, dar uite că aici am rămas!”, povestește, dintr-o suflare, Marițuca.

Acasă, în Suceava, avusese și funcție de partid, era deputată județeană și președinta comitetului județean de femei. Când a ajuns la Vladimirescu, primarul i-a pus în mână cheile a trei case, să-și aleagă una care-i place. Case rămase de la sași, mari, frumoase și trainice. A ales-o pe asta, din centrul comunei. ”Îți dai seama cum era partidu`, mă? Tătă lumea zicea că a venit moldoveanca și i-a dat patru porci primarului și așa a primit casă. Doamnă, nu i-am dat nici un pachet de țigări! Așa a fost partidul, pe vremea aia, automat am intrat în drepturi aici pentru că am avut funcțiile alea. Și-ți mai spun ceva: amu, după Revoluție, ani buni, tăți au tras de mine să intru într-un partid. Pe tăți i-am refuzat. Eu nu am școală prea multă, nu știu ce-oi fi semnat, pe timpul lui Ceaușescu, să mă trezesc acum că am fost securistă? Ferească sfântu`!” Nu e nici tristețe, nici patimă, nici revoltă în cuvintele Marițucăi. Nici resemnare nu e. Poate doar un fel de detașare, de împăcare cu o viață trăită cu capul sus, fără lamentări inutile, fără păguboase păreri de rău. 

Opt hectare de pânzeturi

În casa Marițucăi, din pivniță până-n pod și mai departe, până-n ultima cameră, costumele cele mândre stau aliniate pe umerașe sau aninate pe pereți, pe suporturi metalice îndoite sub greutatea lor. Unele sunt de un alb imaculat, ușor prăfuite de vreme, altele, împodobite cu flori multicolore sau cu simboluri stilizate al căror înțeles s-a pierdut de mult. Sunt din toate zonele țării, de femei, de bărbați, de lucru, de sărbătoare, cele mai multe românești, dar și ale sașilor sau ale ungurilor. ”Am început să colecționez costume populare de peste 30 de ani. Nu pot pune mâna în foc că-s toate originale, că poalele, cătrințele și cămeșa sunt, la fiecare, din același set. Multe le-am văzut doar când am primit pachetul comandat și, din păcate, oamenii nu-s întotdeauna corecți când vor să mai facă un ban, vânzând din bunurile moștenite din bătrâni. Ceea ce știu și se și vede e că toate sunt vechi și sunt cusute manual. Sigur, cele din zona Bucovinei, de unde mă trag eu, sunt exact așa cum trebuie, pentru acelea garantez”, spune Maria Aiftincăi. Și nu-s doar costume populare în colecția sa fabuloasă. Sunt și ștergare, lepedee, cergi, perne de zestre, covoare, peretare și o mulțime de alte obiecte folosite în gospodăriile țărănești de odinioară, multe rămase fără utilitate acum, în era tehnologiei moderne.

Marițuca mai deschide o ușă, apoi încă una, invitându-mă să văd tot alte și alte minunății. Le ating ca și când aș atinge, peste timp, mâinile care le-au țesut, le-au cusut, trupurile vii ce le-au îmbrăcat și care, acum, vor fi fiind de mult țărână din țărână. Marițuca încearcă să-mi explice, pentru că și ea știe, la rândul ei, de copilă, să țese și să coase. ”Uite, ăsta e din zona Prahova, e cusut cu ac persan, ai auzit de asta?”. Florile făcute cu această tehnică sunt inconfundabile, au consistență, volum, par tridimensionale. ”Ăsta-i din Banat, uite ce lucrătură! Știi ce muncă-i aici? De pușcăriaș care a făcut o crimă, dar nici atunci nu primești o așa pedeapsă. Ascultă ce-ți spun: costume populare frumoase ca ale românilor n-are nimeni! Da`și inteligente! Uite ce lucrătură, ce desene!”, explică Marițuca. Știe povestea fiecărui exponat și-o spune cu atâta drag, de parcă ea însăși le-ar fi cusut pe toate. ”Modelul ăsta e făcut din țesătură, nu e cusut, dantela asta se numește neț și e și ea lucrată direct pe fir, nu e cumpărată și adăugată cămeșii. Îți dai seama ce trudă-i aici?”. 

Trudă s-ar cere și acum, și mână, și pricepere de specialiști etnologi s-ar cere, care să rânduie toate comorile adunate de Maria Aiftincăi. Și-un spațiu generos, unde să fie expuse așa cum se cuvine, pentru a putea fi admirate, fiecare în parte, în toată splendoarea lor atemporală. ”Unii, mai pricepuți, așa, mi-au spus că, dacă-ar fi să fie așezate ca la carte, fiecare într-o vitrină de sticlă, costumele mele ar acoperi șapte-opt hectare. Crezi că se-ncumetă cineva să facă asta? Nimeni, îți spun eu, nimeni!”.

Peste toate, ca un văl nevăzut, stă truda Marițucăi de a aduna aceste comori, de a le întreține, de a le păstra în condiții care să nu afecteze lucrătura, mai mult decât a făcut-o deja timpul. ”Le spăl numai cu săpun de rufe, cu apă călduță, ca să nu se decoloreze, să nu se distrugă țesătura. E tare mult de lucru la ele! Știi, le și dăruiesc cu același drag cu care le-am adunat, nu pot să le vând, deși am avut nenumărate solicitări. Eu știu că, de câte ori dăruiești câte ceva, Dumnezeu îți dă înapoi de câteva ori”, spune Maria Aiftincăi. Multe i-a dat și ei Dumnezeu: trei băieți, glas să cânte, inspirație să scrie cărți, putere, sănătate și iscusință să le rostuiască pe toate.  

”Secretul căsniciei: femeia să pună mâna pe hățuri”

Nu s-a abătut de la drumul ei Marițuca, chiar dacă, din când în când, i s-au mai pus piedici. I-ar fi plăcut să cânte, că are voce și știe cântece multe, vechi, auzite de copilă, la mama și la bunica. Și să scrie mai mult i-ar fi plăcut. ”Soțul meu nu m-a lăsat să cânt, nici la cenaclu nu mă lăsa să merg. De câte ori n-am mințit că merg la biserică și mergeam la cenaclu... E greu, dacă n-ai un om care să meargă după tine. Nu era rău, nu mă bătea, dar era destul să-mi arunce câte-o vorbă, așa”. Când au împlinit 30 de ani de căsătorie, și-a amenințat soțul cu divorțul, dacă nu o lasă să scrie și să cânte. ”Ce mare lucru făceam? Făceam ceva ce-mi plăcea. Nu iau omul nimănui, nu mă bag în familia nimănui. Gheorghe a zis că-s nebună și așa am început să scriu și să cânt, cu încetul. Și nu m-am mai oprit!”, povestește, zâmbind ușor, Marițuca. 

Într-un an, cei de la postul de radio Antena Satelor, cu care colaborează constant, au rugat-o să cânte, în direct, un cântec vechi, ”Am avut și eu drăguț”. Era la Moneasa Marițuca, la un stand unde-și expusese câteva piese din colecție. ”Trecea pe-acolo Mărioara Murărescu, Dumnezeu s-o ierte!, și m-a auzit cântând. Mi-a zis că e frumoasă melodia, că n-a înregistrat-o nimeni și ar trebui să facem un negativ, iar ea mă ajută. Timpul a trecut, dânsa s-a îmbolnăvit, nu am mai apucat să facem nimic”. 

Marițuca și-a văzut mai departe de ale ei. A scris câteva cărți. ”Pentru mine, valorează fiecare cuvânt scris. Pentru că eu nu am facultăți, scriu așa cum mă pricep, n-am dat nimănui să corecteze ce-am scris, nici n-am cerut nimănui ajutorul. Dacă e bine primit, poate să citească oricine, dacă nu, asta sunt”, precizează Marițuca. 

Într-un an, s-a dus la Țebea, la serbările naționale de aici, să-i ducă și Mărioarei Murărescu un volum. ”Deja era foarte bolnavă. Mi-a zis: «Maria, te văd descurcăreață, găsește tu o metodă să faci negativul ăsta. Iartă-mă că n-am putut să te ajut, dar cu limbă de moarte te rog să scoți melodia asta, ”Am avut și eu drăguț”, să rămână înregistrată». Cum să fac?, mă tot gândeam”. Întâmplarea a făcut că, chiar a doua zi, de povestea cu cântecul să afle două familii de unguri, veniți să viziteze expoziția Marițucăi. Au cerut un număr de cont și au și virat banii necesari pentru orchestrația piesei. ”Așa am început a merge și a cânta, cu ajutorul acelor oameni. Dacă era să dau eu banii, nu făceam, dar dacă m-a ajutat cineva, am prins curaj, iar al doilea CD l-am făcut eu, cu ajutorul băieților mei”. Acum, Maria Aiftincăi are propriul canal youtube, iar cântecele sunt, în întregime, creațiile sale, de la text până la linia melodică și interpretare. 

De când o ascult povestind, e un gând care nu-mi dă pace: de vrut, nu l-a vrut de soț pe Gheorghe, dar, totuși, s-au luat și au o familie frumoasă împreună. Tot ceea ce face, toate costumele acestea adunate implică bani, și timp, și trudă. ”Cum de v-a lăsat Gheorghe să faceți toate astea? Că aici îs bani băgați, nu glumă!”. Răspunde iute, fără să stea pe gânduri: ”Crezi că i-am spus drept? Vezi de treabă! Niciodată! Numa` eu cu copiii mei știam. N-a dat niciodată în mine, asta s-a exclus din start, că i-am spus că, de-o face, îl mănânc când doarme. Dar bombănea mereu, fără control, și înjura. Da` știi care-i secretul că avem așa o căsnicie lungă? O lăsat după mine. Ăsta-i secretul: să conducă femeia, să coordoneze casa, să pună mâna pe hățuri. E drept că trebuie să și ai cu cine face asta. Că de ai unul de-ți trage niște dumnezei și vreo 200 de palme la rând, mai bine fugi cât vezi cu ochii și-ți vezi singură de viață!”.

De nimic nu-i pare rău, privind în urmă. Pare doar ușor dezamăgită că lumea de azi nu știe, dacă nu să facă lucruri trainice, cu propriile mâini, măcar să le prețuiască pe cele moștenite din moși strămoși, lucrate cu trudă și cu un rost.

”Nu știu cum să zic... Orice-ai face, nu le poți fi tuturor pe plac. Dacă ieși în față prin ce faci, nu e bine, dacă te-ar vedea beată în șanț, te-ar arăta cu degetul. Dar niciodată nu m-am uitat după ce-a zis cineva; dimpotrivă, dacă m-au criticat, am mers mai departe, să le arăt că Marițuca are ce face, n-are timp de bârfele lor. E drept că, dacă rămâneam în satul meu din Moldova, n-aș fi reușit să fac ce-am făcut aici. Atâta doar, că eram printre ai mei. Cred că toată invidia celor de pe-aici m-a făcut și mai ambițioasă, de am putut să merg mai departe, de fiecare dată”, își amintește Maria Aiftincăi. Grăiește cu un inconfundabil accent moldovenesc, iar cuvintele vin fuga-fuguța, așezându-se la sfat unele cu altele și nedându-se duse, decât după ce vor fi rostuit povestea.

”Mai am puțini ani în față, dar eu cred că e bine ca omul, cât trăiește, să se bucure, măcar de-o vorbă bună, pentru ce-a făcut într-o viață. După ce moare, ce rost mai are să vorbești de el? Vorbește până trăiește, să apuce și el a se bucura. Și-ți mai spun ceva: să știi că bătrânețea nu e o povară. Eu mă simt mai creativă, parcă am mai multe idei și, din ce lucrez, din ce primesc mai multă energie să merg mai departe. Țes, cos, îi învăț pe copiii din sat să facă de toate cu mâna lor, grijesc florile din curte, n-am timp să număr zilele și anii care trec. La ce mi-ar folosi?”. 

Sărutmâna, Tanti Marițuca! Vezi, poate-i trage curcubeul de-un capăt și-l vei împleti, fir lung, până la noi, să nu te uităm de tot... este mesajul Cameliei Stârcescu. Mesaj căruia ne alăturăm și noi în gând și rugăciune.

Dumnezeu să o odihnească în pace!