România a fost singura țară din Estul Europei în care prăbușirea regimului comunist s-a făcut cu vărsare de sânge, singura și ultima revoluție televizată. La 34 de ani de la tragicele evenimente din decembrie 1989 au rămas listele morților și amintirea eroilor-martiri. De 34 de ani, 1144 de familii îi plâng pe cei dragi, pe cei care ne-au redat bucuria de a crede în libertate și demnitate. De 34 de ani, aceste familii nu au sărbători de iarnă, nu mai au Crăciun, le-au rămas doar rănile, veșnic dureroase, și amintirile celor nedrept dispăruți. Să ne oprim pentru o clipă din tumultul vieții cotidiene și să îndreptăm un gând bun către cei care își plâng morții, iar pentru cei care au fost capabili de sacrificiul suprem să le aprindem în sufletele noastre o lumânare pentru odihna lor eternă. Nu putem uita, nu avem acest drept. 

Noi, cei de azi, avem datoria morală de a transmite generațiilor viitoare că trecutul nu trebuie uitat, alterat de opinii politice, ci trebuie spus și respectat. Ne vom plânge mereu eroii, le vom apăra amintirea, pentru ca generațiile care vor veni să apere darul cel mai frumos, „Libertatea”, pe care românii l-au primit de Crăciun, prin jertfa supremă a unor semeni de-ai lor. Viața noastră va curge implacabil, pe durata tuturor anotimpurilor, cu suișuri sau coborâșuri, însă, întotdeauna, va exista o înlăcrimată fereastră deschisă spre iarnă, spre un decembrie însângerat.

Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I” deține în patrimoniul său diverse documente, obiecte personale, uniforme militare, vestimentație civilă care au aparținut unor eroi ai acelor zile, fie că au fost militari de carieră, soldați în termen, studenți, muncitori, elevi, majoritatea tineri, care, în încleștarea acelor zile, au sfidat pericolul și au înfruntat un întreg sistem.

În spatele numelor de pe crucile din cimitire stau ascunse povești de viață, unele mai bune, altele mai puțin bune, presărate cu împliniri, dar și tristeți, unele știute, altele nu; un lucru este cert, și anume acela că firul vieții lor a fost întrerupt brusc și că pe pașaportul către libertatea tuturor românilor de azi sunt dăltuite, pentru veșnicie, numele lor, ale eroilor noștri. 

            Să încercăm, pentru o clipă, să uităm de tumultul vieții noastre cotidiene, pentru ca din gândurile și lacrimile noastre să le înălțăm, în suflet eroilor noștri, un altar al neuitării.

Erou-martir profesor PAUL POPESCU 

(n. 04 aprilie 1942 – m. 23 decembrie 1989)

Profesorul Paul Popescu s-a născut și a crescut în comuna Căpreni, județul Gorj, într-o familie care i-a insuflat de mic dragostea pentru țară, pentru istoria neamului românesc, tatăl Nicolae, fiind preot, iar mama Elena, învățătoare. După absolvirea liceului „Nicolae Bălcescu” din Craiova, a urmat cursurile Facultății de Limba și Literatura Română din cadrul Universității București, pentru ca, din anul 1982, să fie ales director-coordonator al Școlii nr.117 din București, funcție pe care a deținut-o până la dispariția sa în decembrie 1989. A fost un profesor apreciat și respectat de cadrele didactice ale școlii, dar și de elevi, pentru modul de organizare a întregii activități și pentru rezultatele foarte bune ale elevilor la concursurile și olimpiadele școlare sau pentru colaborarea permanentă cu Televiziunea și Radioul, dar, mai ales, pentru educarea copiilor în același spirit patriotic și creștin în care și el a fost crescut.

După declanșarea evenimentelor de la Timișoara nu-și dorea decât să poată ajuta în orice mod pentru ca românii să trăiască fericirea libertății, în acele zile comportându-se ca un adolescent ce arde de neliniște pentru a-și împlini destinul. În tumultul acelor zile a fost prezent în zonele „fierbinți” din capitală, spunându-le apropriaților cu o sinceritate dezarmantă, ce aveau să rememoreze discuțiile cu acesta că „vreau să mor ca un vultur, nu ca un șobolan”.  

La apelurile insistente lansate de Televiziunea Română, a plecat de acasă, în seara zilei de 23 decembrie, cu dorința profundă de a ajunge acolo și de a putea împărtăși tuturor gândurile sale sincere, rupte din suflet despre înlăturarea dictaturii și a unui întreg sistem opresiv. A plecat spre nemurire fără a-și îndeplini visul, pentru că a fost împușcat în dreptul Ministerului Apărării Naționale din Drumul Taberei, în jurul orelor 18,00.

Toți cei care l-au cunoscut n-au fost mirați de dispariția acestui om care a trăit intens, care s-a bucurat de orice clipă petrecută alături de prieteni, ci doar de ireversibilitatea acestui moment.

Profesorul Paul Popescu este înmormântat la Cimitirul Eroilor din București, ca mulți alți eroi ai acelor zile dintr-un decembrie însângerat.

Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I” deține în patrimoniul său obiecte care au aparținut eroului nostru, grație donației soției sale, doamna Liliana Popescu, din anul 1991.

Muzeograf Luminița Iordache,

Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”