România a fost singura țară din Estul Europei în care prăbușirea regimului comunist s-a făcut cu vărsare de sânge, singura și ultima revoluție televizată. La 34 de ani de la tragicele evenimente din decembrie 1989 au rămas listele morților și amintirea eroilor-martiri. De 34 de ani, 1144 de familii îi plâng pe cei dragi, pe cei care ne-au redat bucuria de a crede în libertate și demnitate. De 34 de ani, aceste familii nu au sărbători de iarnă, nu mai au Crăciun, le-au rămas doar rănile, veșnic dureroase, și amintirile celor nedrept dispăruți. Să ne oprim pentru o clipă din tumultul vieții cotidiene și să îndreptăm un gând bun către cei care își plâng morții, iar pentru cei care au fost capabili de sacrificiul suprem să le aprindem în sufletele noastre o lumânare pentru odihna lor eternă. Nu putem uita, nu avem acest drept. 

Noi, cei de azi, avem datoria morală de a transmite generațiilor viitoare că trecutul nu trebuie uitat, alterat de opinii politice, ci trebuie spus și respectat. Ne vom plânge mereu eroii, le vom apăra amintirea, pentru ca generațiile care vor veni să apere darul cel mai frumos, „Libertatea”, pe care românii l-au primit de Crăciun, prin jertfa supremă a unor semeni de-ai lor. Viața noastră va curge implacabil, pe durata tuturor anotimpurilor, cu suișuri sau coborâșuri, însă, întotdeauna, va exista o înlăcrimată fereastră deschisă spre iarnă, spre un decembrie însângerat.

Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I” deține în patrimoniul său diverse documente, obiecte personale, uniforme militare, vestimentație civilă care au aparținut unor eroi ai acelor zile, fie că au fost militari de carieră, soldați în termen, studenți, muncitori, elevi, majoritatea tineri, care, în încleștarea acelor zile, au sfidat pericolul și au înfruntat un întreg sistem.

În spatele numelor de pe crucile din cimitire stau ascunse povești de viață, unele mai bune, altele mai puțin bune, presărate cu împliniri, dar și tristeți, unele știute, altele nu; un lucru este cert, și anume acela că firul vieții lor a fost întrerupt brusc și că pe pașaportul către libertatea tuturor românilor de azi sunt dăltuite, pentru veșnicie, numele lor, ale eroilor noștri. 

Să încercăm, pentru o clipă, să uităm de tumultul vieții noastre cotidiene, pentru ca din gândurile și lacrimile noastre să le înălțăm, în suflet eroilor noștri, un altar al neuitării.

Erou-martir Căpitan aviație CREȚU FLORIN

(n. 12 martie 1959 – m. 23 decembrie 1989)

„Am umblat cu cerșitul pe la păsări/Și mi-a dat fiecare/Câte o pană. Una înaltă de la vultur,/Una roșie de la pasărea paradis,/Una verde de la colibri,/Una vorbăreață de la papagal,/Una fricoasă de la struț/O, ce aripi mi-am făcut! Mi le-am pus la suflet/Și-am început să zbor./Zbor înalt de vultur,/Zbor roșu de pasăre paradis,/Zbor verde de colibri,/ Zbor vorbăreț de papagal,/Zbor fricos de struț./O, ce-am mai zburat!”

Întocmai ca în versurile poeziei „De-a Icar” de Marin Sorescu, tânărul locotenent-major de aviație a plecat mult prea repede spre înaltul cerului, în ultimul său zbor, pentru a atinge stelele sau poate pentru a se transforma el însuși într-o stea, care îl veghează pe fiul său Eugen.

Evenimentele din Decembrie 1989 continuă să se simtă ca o rană sângerândă pentru familia tânărului aviator Florin Crețu, al cărui nume se regăsește dăltuit pentru veșnicie pe monumentul eroilor-martiri din Focșani. Avea 30 de ani, un fiu de trei ani,  multe vise și pasiunea pentru aviație insuflată, încă din copilărie, atât lui, cât și fratelui său mai mare, Viorel, de către tatăl lor, Neculai, aviator la rândul său.

După absolvirea, în anul 1981, a Școlii de Ofițeri de Aviație „Aurel Vlaicu” a fost repartizat la Regimentul 94 Elicoptere de la Alexeni, județul Ialomița, apoi a fost încadrat la Flotila 50 Aviație-Transport din Otopeni. În Decembrie 1989 era student-ofițer la Academia de Înalte Studii Militare din București, după ce a promovat examenul de admitere din prima încercare, începând cursurile acestei instituții în 12 septembrie 1989. Din relatările colegilor, a celor care l-au cunoscut, Florin Crețu era un om serios, capabil, altruist, generos, care întotdeauna își ajuta colegii mai tineri, fiind un model de urmat pentru ei.

În ziua de 22 decembrie, împreună cu alți colegi de la Academie, a primit misiunea de a se deplasa și a ocupa un dispozitiv de luptă la sediul Ministerului Apărării Naționale din Drumul Taberei, pentru că se vehiculau informații referitoare la un atac asupra acestei instituții. În aceeași zi, la orele 23,30, a fost împușcat în umărul stâng și atins superficial în zona coastelor. Primele îngrijiri pentru oprirea sângerării le-a primit la infirmeria unității, fiind transportat abia a doua zi, pe 23 decembrie, la Spitalul Militar din cauză că asupra sediului Ministerului Apărării Naționale se trăgea. Din relatările fratelui său, Viorel, care a vorbit telefonic cu medicul chirurg care urma să-l opereze, rana nu punea mari probleme din punct de vedere medical. Destinul s-a dovedit și de această dată implacabil, tânărul ofițer plecase deja la întâlnirea cu moartea, acesta decedând în aceeași zi. 

Pentru părinții și fratele său, soția și micuțul său fiu, o parte din viața lor s-a oprit în ziua de 30 decembrie 1989, atunci când l-au găsit la IML București, ca persoană neidentificată.

Căpitanul (p.m. - n.a.) Florin Crețu este înmormântat la Cimitirul Eroilor din București, având la căpătâi o pală de aviație, iar pentru a onora memoria tânărului ofițer de aviație plecat prea devreme în eternitate, o stradă din municipiul Focșani îi poartă numele. Chiar dacă nu a fost fizic lângă fiul său, să-l învețe poate să meargă pe bicicletă sau să-i povestească „câte-n lună și-n stele”, tânărul tată, prin sacrificiul său, i-a predat cea mai frumoasă lecție despre libertate și demnitate. 

Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I” deține în patrimoniul său obiecte care au aparținut eroului nostru, grație donației fratelui său, domnul Viorel Crețu, din anul 1990.  

Muzeograf Luminița Iordache,

Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”