Din Arad Cultură Ultima oră
Cuied, satul din fereastră
Cuied, satul din fereastră
13/03/2020 ⋅ 1 comentarii

De fiecare dată când unul de-al său pleca, se așeza pe prispa casei și-l privea cum se îndepărtează. Era, desigur, și tristețe în privirea aceea, dar mai degrabă o îngăduință tăcută și înțeleaptă. Îngăduința cu care orice mamă își îmbrățișează pruncii când știe că plecarea e doar temporară, că, atâta timp cât sufletul le va rămâne ca o rădăcină viguroasă aici, se vor întoarce negreșit. Cândva.

Așteptând răbdător reîntoarcerea fiilor și refuzând să moară pe de-a-ntregul, așa se va fi așezat fiecare sat din țara asta plecată de-acasă, în câte-o casă veche rămasă inexplicabil în picioare, în vreun grajd trainic, durat odinioară, sau în cerul răsturnat în fântânile cu apă vie. Așa am găsit și Cuied, un sat din județul Arad. În pridvorul unei case, bătrână ca veșnicia dinspre care satul românesc vine și-n care se încăpățânează să rămână.

Casa ce nu vrea să moară

Între Arad și Cuied, drumul străbate câmpia, prin câteva sate adormite cumva, sau doar amorțite sub aburul iernii ce nu s-a terminat încă. Deși județean, drumul e distrus, presărat cu puzderie de gropi în asfaltul ce abia se mai ghicește ici, colo. Ca și când ar duce exact nicăieri, o destinație, adică, spre care nimeni nu-și dorește să se-ndrepte. Pământuri arate se-nșiră cât vezi cu ochii și-n stânga, și-n dreapta, așteptând sămânța căreia să-i fie roditor culcuș. Din loc în loc, răchite pline de mâțișori pufoși vestesc că vine, e-atât de-aproape primăvara. Nici nu știu când drumul începe să urce ușor. Un deal, pâlcuri de copaci, o vale, un alt deal. ”Și iarăși vale, iarăși deal...”, parcă-așa spunea poetul.

O oarecare suspiciune sau doar reticență de jurnalist mă face ca, atunci când mi se descrie o întâmplare sau un loc, să mă aștept întotdeauna la mai puțin, în realitate. Uneori, rezervele mi se confirmă. În cele mai fericite cazuri, însă, realitatea depășește și așteptările, și povestea ce o precede. Atunci, cuvintele se scriu fără să știu cum, așezându-se singure în propoziții și fraze, lăsându-mă simplu spectator al întâmplărilor și îndemnându-mă să le trăiesc, pur și simplu. Și asta fac. Acum, o dată în plus.

O căsuță veche tare e primul popas pe care-l facem în Cuied. E făcută din lemn și tencuită cu chirpici. La fel, grajdul din ogradă. Casa stă cuminte pe una din ulițele satului și nu e, cum m-aș fi așteptat, izolată pe vreun deal, în dunga pădurii. Poate de aceea nu vrea să moară. Și sufletului ei i-e drag locul acesta. Ca o bunică înțeleaptă, mai schimbă câte-o vorbă cu casele ceva mai noi din vecini, despre câte-au fost, despre câte vor mai fi, mai stă la taifas cu carpenul de la drum, ale cărui crengi alintă fereastra fără toc a prispei. Ciudată fereastră... Nici o altă casă din sat nu are așa ceva. Privit prin ea, satul pare o alcătuire de jucării colorate, rostogolite pe țarinile încă pământii, sub razele delicate ale soarelui de februarie. Doar turla bisericii, semeț ridicată deasupra, definește axul unei lumi din afara timpului.

”Casa asta e neatinsă de 150 de ani, de când a fost construită și, uite, e încă în picioare. N-am schimbat nimic, n-am bătut un cui, că nu a fost nevoie. A construit-o tatăl străbunicului meu. La fel, cămara și grajdul din curte, ambele din lemn. Sunt vreo 60 de ani de când nu mai e locuită, căci bunicii mei și-au făcut o altă casă, mai la vale. Nici curentul nu e tras aici, totul e așa cum a fost la începuturi. Înțelegi? Înțelegi de ce țin atât la casa asta? Cum s-o dau? Cum s-o demolez, când a rămas de-atâta timp în picioare, neschimbată, când nu vrea să moară?

Nu am dat nimic din lucrurile bunicilor mei, toate au rămas aici, pentru că aici cred că le este locul. Căruța de lemn, sania cea mare, războiul de țesut, icoanele, lavițele, lăzile de zestre, pernele cele mari, cu dantele, și lepedeele lucrate de mâna bunicii... Au venit câte unii să cumpere lucruri vechi, ba chiar cămara de lemn din curte. Dar trecutul nu este de vânzare! Nu facem negoț cu trecutul și cu istoria!”. Cristian Stoica e profesor de istorie. 


Are doar 37 de ani, dar știe povestea fiecărui colțișor din satul copilăriei sale. Îmi spune câte ceva despre genealogia fiecărui sătean, din fiecare casă pe lângă care trecem. Surprinzător, poate, dar sunt foarte puține case părăsite, în care să nu mai locuiască nimeni. Extrem de puține. Sunt vii, atâta timp cât, cel mult la câteva săptămâni, cineva le mai trece pragul, le mai desțelenește grădina sau dă cu mătura prin ogradă. Oamenii plecați de-aici, duși cu viața în cele patru zări, se-ntorc frecvent, nu pentru că trebuie, ci pentru că nu pot altfel.

Întoarcerea în trup

Nicolae Bădău a fost profesor de matematică, întâi la Șona, lângă Blaj, în județul Alba, apoi la Turda. S-a pensionat de câțiva ani și s-a întors acasă, la Cuied. ”Copiii mei aici și-au petrecut toate vacanțele, iar eu veneam aici în fiecare vară și ori de câte ori puteam. Am tot venit până n-am mai avut la cine să vin... După moartea părinților mei, dacă tot m-am pensionat, mi-am dorit să mă întorc, să nu rămână casa pustie și a nimănui. Oricum, nu mai suportam aglomerația de la oraș, simțeam că mă sufoc. Și acum simt, cumva, ca și când n-aș fi plecat niciodată de aici. Poate și pentru că, pe unde am umblat, i-am purtat mereu în minte și în suflet pe cei din sat”, spune profesorul Bădău.

 Este, de fapt, ceea ce afirmă despre Cuied cei câțiva de-ai locului cu care stau de vorbă: nu pot spune c-au plecat cu totul, atâta timp cât se întorc frecvent, cât aerul respirat aici, fie și pentru câteva ore, îi ajută să treacă prin negurile zilelor în spațiul urban pe unde-i va fi așezat viața.

În fața mea, Teodor Faur, în dublu exemplar: tată și fiu. Tatăl, un venerabil pensionar, cu puterile slăbite, dar perfect lucid și dornic de vorbă, iar fiul, preot într-o parohie din Arad, completând lacunele din amintirile părintelui său, agață câte-un zâmbet de fiecare năstrușnicie readusă la viață prin cuvânt.

”Când o fost vremea, am făcut armata, trei ani, că așa era pe-atunci. Și mi-au propus să rămân, mi-au oferit funcții...Io n-am vrut, am vrut musai să mă-ntorc acasă. Eram singur la părinți și nu puteam să-i las pe ei să ducă greul muncii din gospodărie”, își amintește Faur-tatăl. În timp, i s-au oferit și alte funcții de conducere, în cooperație și chiar în miliție, căci pe unde lucra se dovedea harnic și tare priceput la toate. ”Nu!”, a spus, de fiecare dată. ”Cât timp am fost angajat, nici în zilele când primeam salariul nu aveam o satisfacție atât de mare cum era cea de a lucra pământul, acasă, la Cuied! Mergeam de copil la legat la vie, la cei trei boieri din sat, apoi chiar la lucrat pământul. Mai târziu, când s-o-nființat Gostatul, le-a luat pământurile și a plantat pe ele meri. Doamne, ce ne mai plăcea să mergem la cules! Atâtea erau, că puteam ține jumate din Ardeal numai cu merele ce se făceau aici, la Cuied!”, povestește Faur-tatăl.

Preotul Faur îl completează: ”Îmi amintesc cum îmi spunea bunicul, după înființarea CAP, că nu e nici un avantaj în folosirea utilajelor agricole moderne. Eram nedumerit. Dar mi-a demonstrat că avea dreptate: pe vremea când lucrau sătenii un teren mai mare decât cel al CAP, în două săptămâni grâul era treierat și băgat în saci, iar producția era semnificativ mai mare. Aveau țăranii din Cuied, și cred că orice țăran român autentic, știința și înțelepciunea de a nu lăsa nici un milimetru de pământ nelucrat. Tot ce putea fi folosit se folosea, ceea ce nu se întâmpla în cazul utilizării utilajelor agricole, în urma cărora rămâneau multe colțuri și margini de loturi nelucrate”.

În tonul vocii celor din Cuied se simte un amalgam ciudat de mândrie pentru apartenența la acel loc, dor de vremurile frumoase trăite acolo, dar și nostalgia unor zile așezate încă sub semnul lui ”poate, cândva...”. ”Bunicul meu, Avram Stoica, și-a lucrat cele 15 hectare de pământ fără să apeleze niciodată la ajutorul celor din sat care aveau tractoare. Și asta a făcut-o până pe la 80 de ani, în 2005, când s-a îmbolnăvit. Ara cu plugul tras de cei doi cai, semăna cu mâna și ultimul colțișor de pământ, trăgea la coasă, iar grajdul mi-l amintesc mereu plin ochi cu animale. De casă, se ocupa bunica Ecaterina. Ea ne ținea laolaltă pe toți, cocea pâine, împistrea ouăle de Paști, făcea cel mai bun magiun de prune și o plăcintă tradițională pe-aici, plăcinta stoarsă, un fel de cozonac cu nucă, brânză și mac, nelipsit de la mesele de duminică sau de sărbătoare”, își amintește profesorul Cristian Stoica.

Sfidând intențiile imperiale

Amintirile interlocutorilor mei vin unele peste altele, se împletesc, se suprapun, ca-ntr-un scenariu pitoresc, nescris încă. Aș vrea să am un buton magic, să opresc toată această curgere. Nu pentru că m-ar plictisi spusele lor, Doamne ferește! Ci cu naivitatea că, dacă-aș face-o, aș putea intra direct în lumina vieții de atunci, părtașă unor vremuri încremenite pe drumul între ”A fost odată...” și ”Niciodată!”...

Se spune că, pe vremea Imperiului, exact prin satul Cuied ar fi trebuit să treacă una din căile ferate ce tăiau Câmpia de Vest până spre Budapesta și, mai departe, la Viena. Satul ar fi urmat să fie mutat mai la vale, între localitățile Horia și Șiria. Dar oamenii au refuzat categoric să-și părăsească locurile, indiferent cât de tentantă ar fi fost, probabil, oferta imperială. De mutat, s-au mutat doar câțiva, dar tot în sat, la o vreme când casele lor, mai sărăcăcioase, de pe una din cele șapte coline ale Cuiedului, au luat foc. ”Pe-atunci, oamenii uscau toamna prunele bistrițe. Dar nu în cuptor, ca în alte părți, ci afară. Aveau niște coșeri, așa se numeau, un fel de coșuri de nuiele, cu fundul plat și mari cam cât jumătate de masă, sub care se făcea un foc mocnit, mai mult fum, în care se puneau și se uscau prunele. Într-un an, de la unul din focurile astea a izbucnit un incendiu care a distrus câteva din casele de lemn, cu acoperiș de paie, din zonă. Oamenii au fugit speriați, strigând ”Tolvai, Doamne!”, o vorbă de-asta, ardelenească. De atunci, acelui deal i se spune Tolvai. Cei păgubiți și-au făcut alte case în sat, dar n-au plecat nicidecum în altă parte”, spune bătrânul Faur.

Oamenii locului. Cei care l-au sfințit, lucrând pământul pe care s-au născut, nemurindu-l, mai apoi, prin toate amintirile păstrate în suflet, peste timp. Poate că aici, la Cuied, zicalei cunoscute ”Omul sfințește locul” i se va fi născut o neoficială reciprocă: ”Locul sfințește oamenii”, însoțindu-i oriunde vor fi umblând și pe oriunde-i va fi purtat viața. Oamenii locului... Tot alții și alții se așază în poveste, cu nume sau fără, umbre necesare oricărui drum.

”Îmi amintesc când Cuied era comună. Pe unul dintre primari îl chema Druia. Era pădurar de profesie, un om foarte dur, dar corect. Găsea mereu modalități să-i recompenseze pe oamenii care-și făceau datoria față de comunitate. Mergea zilnic prin sat pe drum și-i certa pentru orice neregulă: de ce nu-s lemnele băgate în curte, de ce nu e curat... Își nota totul într-un carnețel, iar sătenii, de frică, făceau tot ce trebuie. De exemplu, drumul ce trecea prin sat, spre Arad, era pus la punct și mult mai bun ca acum, deși nu era asfaltat. Totul, cu munca oamenilor din Cuied. La școală, în fiecare vară, erau duse în curtea școlii 20 de căruțe de lemne, care, până în septembrie, erau gata tăiate și stivuite. Știu că a fost o perioadă, înainte ca Druia să fie primar, vreo trei ani în care n-a fost școală în sat, iar copiii trebuiau să meargă la școală în satul vecin, la Buteni. Mulți nu s-au mai dus. Druia, însă, cu câțiva consilieri din sat, oameni de vază, a mers din casă în casă și i-a obligat să meargă la școală, căci erau și copii de 15-16 ani care abia terminaseră șapte clase. Nici el nu avea mai mult, dar era un om luminat, Druia ăsta”, spune preotul Faur.

Era sat bogat Cuiedul, cu oameni harnici, pricepuți și gospodari, oameni de cuvânt și de nădejde. Țărani români autentici, cu tot ceea ce asta înseamnă, dincolo de definiițile seci din dicționarele ce nu-i mai încap. Satul avea două boării, unde erau îngrijiți câteva sute de boi, pentru care angajaseră ciurdari. La fel și pentru cai. În curți, grajdurile au fost mereu mai mari decât casele în care sătenii locuiau, semn că animalele vor fi fost mai importante chiar decât oamenii.

”Peste o sută de familii din sat aveau sălașe pe țarină, unde aveau pământurile. Sălașele astea erau niște gospodării mai mici, unde cei din Cuied stăteau vara, să fie mai aproape de pământurile pe care le aveau de lucrat. Și, ca să vă dați seama mai bine, ce oameni harnici erau, vă spun cum a fost construită biserica cea nouă, pe la 1850. Zece ani au lucrat la ea, au adus piatră albă de peste deal, de pe la Miniș. Pe toată au cărat-o cu carele trase de câte patru sau chiar șase boi. Tot așa au adus și varul, care, cald, a folosit ca liant pentru blocurile de piatră, căci nu s-a folosit deloc beton. Vă puteți imagina câte sute de care au adus oamenii pentru a-i face în sat o casă lui Dumnezeu?”, spune Ionel Tămaș, un bătrân de 82 de ani.

Și, ca-n ”Moromeții” lui Preda, și Cuied avea o Poiană a lui Iocan, chiar în intersecția de lângă clădirea fostei primării de pe vremuri. ”Duminica, spre seară, în fața casei bunicilor, se adunau oamenii din sat. Aici le ascultam fascinat poveștile despre băltoiul cel fără fund, unde dispăruse un car cu patru boi, despre cel de-al doilea Război Mondial, povestite de Pavel a lui Herbei... Parcă-i văd și-acum pe Simion Stepan, care umbla îmbrăcat în straie populare și încălțat cu cizme negre, de piele, pe unchiul Nicolae Oprea, care avea o pereche de cai ca niște zmei, cum numai în Bucovina cred că mai găsim, pe Alexa Bădău, care umbla mereu încălțat în opinci, singurul din sat care se purta astfel chiar și după anii '90”, povestește profesorul Stoica.

 La împlinirea vremii

”Cred că, dacă comunismul, în România, ar mai fi durat câțiva ani, satul românesc ar fi murit definitiv. Din fericire, Revoluția i-a mai prins în viață pe cei din generația bunicilor mei, care aveau simțul proprietății și care știau cum să lucreze fiecare palmă de pământ. Aveau un cult al muncii și respect pentru tot ceea ce le era lăsat de Dumnezeu în grijă. Câte ceva se pare că ne-au mai transmis și nouă, nepoților, care-am avut norocul de a-i avea pe lângă noi și a mai prinde câte ceva din cele bune de la ei. Într-un fel sau altul, ne vom întoarce la rădăcini și nu vom lăsa satul românesc să moară!”, afirmă Cristian Stoica.

Satului încă viu i-am simțit respirația în tot ceea ce am auzit până acum despre Cuied. Dar, ca să-i ating cumva și rădăcinile mai adânci, mai fac un popas în cimitirul satului, cel mai ciudat cimitir prin care mi-a fost dat să trec. Deși, la intrare, locul e aproape drept, la doar câțiva metri mai încolo începe să urce ușor, pe o colină. Pe cruci, numele celor duși sunt scrise spre răsărit. Puțin probabil să fi fost făcute de același meșter sau după un șablon anume, dar au, cu toatele, exact aceleași dimensiuni. Cândva, în cimitir exista o biserică de lemn, mutată, înainte de 1850, în Păiușeni, un sat din apropiere. Cei duși vor fi plecat cu-adevărat s-o caute, îmi spun. De aceea, poate, privite din spate, crucile par o mare de oameni cenușii fără de chip, plecați în cea din urmă drumeție, prin desiș.

Și, totuși, începe primăvara. Undeva, pe hartă, un țăran aruncă o mână de grâu pe ultimul colț de pământ nelucrat. Boabele se așază în brazdă ca pruncul în pântecele mamei, așteptând să se întoarcă acasă și bisericile, și oamenii, și Țara. Se vor! Când se va fi împlinind vremea.

Camelia Starcescu

 

Redacția Glasul Cetății își rezervă dreptul de a selecta și modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

13.03.2020 22:36
Aurelia Schnepf
Minunata descriere!!!
Am plâns de emoție și de amintire!
Din fericire mi-am petrecut și eu copilăria,in același spațiu-sătucul peste deal de Cuied-la Camna-o așezare reprezentând o vale între dealuri și păduri.Citind aceste rânduri am retrăit bucurii de odinioară,cu mirosul lor cu tot.Si in Camna sunt case care nu vor sa moara.Din păcate e depopulat ,aproape,sătucul meu natal...Tot ce port mai curat și bun in gând și in suflet îmi vine de acolo pentru ca eu cred cu adevărat ca “ veșnicia s-a născut la sat”!!!