Național Religie Life Ultima oră
Amintiri din satul meu. Pe prispă la Nea Lampie
Amintiri din satul meu. Pe prispă la Nea Lampie
06/11/2019 ⋅ 0 comentarii

Anul 2019 a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ”Anul satului românesc”. Și chiar dacă toate cele ale satului în care te-ai născut, ai crescut și ți-ai purtat toate cele ale vieții sunt parte a sufletului tău, fără putință de uitare, găsesc potrivit, tocmai în contextul ”Anului satului românesc”, a scote la lumină fărâmă din amintirea lui. Iar pentru asta nu o să străbat prea mult pe ulițele satului, pentru că ”povestea” își poartă amintirea aproape, aproape de casa părintească...

Pe prispă la Nea Lampie

  Undeva pe strada copilăriei mele, la vreo trei case mai sus, era o căsuță de poveste. Ridicată pe un zid de vreun metru și jumătate, într-o perfectă armonie, chiar pe partea din față, la mijlocul zidului, era o scară de lemn. Să tot fi avut vreo zece trepte. Și mai gata parcă le mai și simt pe fiecare în parte pe propriile-mi coaste, chiar dacă trecut-au vreo 40 de ani de când Bogdan, nepotul neasemuit de frumos al lui Nea Lampie, a vrut musai a testa dacă un bebeluș poate fi dat de-a dura pe ele, în jos. Test reușit. Am supraviețuit! 

Ei bine, căsuța asta magică, cu două camere, un hol și o prispă a ajuns, cumva, cu timpul, chiar Prispa Raiului.

 Nenea Lampie, un om care, prin neputința lui trupească, toți cei aproape 100 de ani trăiți a fost nevoit a privi, la propriu, pământul. Era atât de adus de spate, încât ochii nu i-i putea vedea decât când se hodinea pe bancă sau în pat. Dar ce conta că nu-i puteai vedea ochii, când îi simțeai bunătatea?

El și Țața Maria aveau nouă copii.

  Ai putea crede că viața le era grea, însă tot ce îmi amintesc e că poarta curții lor era mereu deschisă și de stăteai a asculta aveai impresia că Bucuria s-a născut chiar acolo, pe iarba perfect verde, perfect cosită din bătătura lor. Deschisă pentru orice copil care ar fi poftit la perele alea unic de zemoase din grădina lor, la cartofii prăjiți în bucătărioara lor mică improvizată undeva lângă casă sau la ciorba de cartofi cu zeamă de varză. Nu exista să nu fie loc, nu exista să nu fie pentru toată lumea câte ceva.

  Asta era starea. Asta era viața la țară de care mulți dintre noi am avut fericirea a ne părtăși. Satul cu starea lui de bine, satul cu potecile bătătorite între vecini... Și cu toate astea, nu întâmplător am spus că Prispa Raiului se deschidea chiar de pe prispa lui Nea Lampie, omul care culegea cerul privind cu smerenie și împăcare pământul. Aproape 100 de ani.

   Zic și cred asta pentru că magia căsuței cu prispă și scară gri deschis era dată tocmai de deschiderea celor doi spre toți semenii. Nu exista să fi fost vreun călător rămas în sat și să nu primească un blid de mâncare și un loc unde să doarmă. Doar trebuia să bați cu o piatră în poartă și... ”hai că om găsi un loc și pentru dumneata...”. Și n-o să zic un număr, tocmai pentru a nu le fura din Darul veșniciei lor. Știu că au fost mulți și toți primiți ca acasă: Fără a alege, fără a cere vreodată ceva.

Într-o zi, Țața Maria a plecat.

Într-o altă zi, a altui an, a plecat și Nea Lampie.

Prispa încă rezistă.

Rezistă ca dovadă a Binelui și dojană spre buruienile care ar încerca ușor a crește pe potecile dintre vecini și inimi...

Amintiri din satul meu. Un sat de munte, dintr-un colț de țară...

Redacția Glasul Cetății își rezervă dreptul de a selecta și modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.