UPDATE, 20.12.2023: Monica Petrescu, mama Elenucăi: 

„În primul rând vreau să mulțumesc tuturor pentru gândurile bune, pentru ajutorul oferit Elenei și pentru faptul că ați fost alături de noi când am avut nevoie.

    Elenuței i s-a făcut operația, numai ce ne-am întors acasă de la spital. Se simte bine, se recuperează încet, încet. Intervenția chirurgicală a fost una foarte grea, foarte complicată, drept urmare, a doua zi dupa operație a făcut stop cardiac. A fost resuscitată și peste câteva ore a intrat din nou în operație unde i s-a atașat un pacemaker pentru a fi în siguranță.

   Urmează fizioterapie, urmează psiholog pentru a-și depăși trauma atacului de cord și a lunilor de spitalizare și incertitudine, urmează neurolog pentru a stabili dacă mai există posibilitatea unui atac cerebral... Dar cu răbdare le vom depăși pe toate. Vă mulțumesc încă odată tuturor și vă doresc sărbători cu bine!”

Un Părinte drag multora dintre români spunea că atunci când viața îți pare cumplită, să îți faci un ceai și să-l bei din cea mai drăguță ceșcuță. Poate că tocmai de aia ieri mi-am cumpărat o ceșcuță nouă. Una drăguță. Erau multe cele pe care ceșcuța mea drăguță trebuia cumva să le oblojească în această dimineață, însă, de departe știam că va trebui să mă ajute, de aici, din dreapta laptopului, să primesc un „dar” amar: mărturia și strigătul de ajutor al unei Mame aflate la căpătâiul fiicei de doar 17 ani, a cărei viață s-a schimbat într-o secundă: Elenuca a suferit două atacuri cerebrale, un anevrism foarte mare la cap și embolie pulmonară.

Este Duminică și este Ziua Prieteniei

N-am mers la biserică, așa cum adesea o fac în această zi, tocmai pentru că așteptam ca ea, Mama, să trimită răspunsurile unor întrebări pe care i le lăsasem ieri, în încercarea de a întinde o mână de ajutor în greaua încercare. Pe fundal cu transmisiunea audio a Liturghiei de la Mănăstirea Putna, undeva pe la ora 10, ele, răspunsurile, au început să vină. Și deși ai putea crede că ești călit, că ai auzit, văzut și simțit destule cât să faci față unui astfel de moment, nu este deloc așa. 

Sufletul unei Mame în suferință pentru copilul ei este ca un bulgăre de foc în mijlocul căruia poți vedea fără prea multă greutate aurul pur în toată măreția lui. Îl îmbrățișezi cu privirea, te simți mic, te minunezi și încerci, după putință, a-l dărui celorlalți. 

Asta o să și încerc să fac. Să vă dăruiesc povestea unei familii a cărei viață s-a schimbat brusc și care are nevoie de ajutor. Poate fi povestea mea, a ta, a fiecăruia dintre noi. 

Pe Monica Petrescu am cunoscut-o în mediul online, însă de multe ori este suficient și atât pentru a simți omul. Mereu cu cuvintele la ea, sensibilă, tăioasă și chiar slobodă la gură când situațiile o cereau, cu un umor rar întâlnit și o doză de autoironie care o făceau și o fac să fie un om tare fain. Un vulcan de femeie. Poate tocmai de aceea este oarecum ușor de intuit intensitatea cu care trăiește această încercare.

Ei sunt Petreștii

Ei sunt Petreștii, adică „Dan Petrescu – tată de prințese, Monica Petrescu – mamă de prințese, Măriuca Petrescu – prințesa mare și Elena (Elenuca) Petrescu – prințesa mică”, după cum avea să își înceapă Monica prezentarea. 

Născuți în Bacău. Ea într-un sătuc tare frumos, el „în centrul târgului”, fapt care încă face parte dintre tachinările obișnuite soț-soție chiar și după 30 de ani de căsnicie. ”Te-am scos în lume, junghiule!”, îi spune Dan, cu același umor regăsit, după cum vă spuneam mai sus, și la ”junghi”/Monica. 

„Cu bune, cu rele, viața noastră a fost una obișnuită până în ziua de 17 septembrie când s-a născut Elenuca. În urma unui consult, cardiologul i-a pus diagnosticul de suflu sistolic. Au urmat două luni și jumătate de internare la Institutul de cardiologie din Târgu Mureș, timp în care i-au atașat un banding pulmonar, fluxul sanguin dintre inimă și plămân fiind foarte ridicat. Era firavă, micuță, plângăcioasă, dar avea niște ochi mari și pătrunzători, lucru care a făcut să fie îndrăgită de toată lumea. Încă de-atunci, când toată lumea se îndoia de șansele ei la viață, Elena noastră a avut puterea de-a contrazice și de-a dovedi că vrea, că poate, că luptă. Și a vrut, a putut, a luptat!”, ne-a spus Monica.

În urmă cu 15 ani, pe când Elena avea puțin peste 3 ani, iar Măriuca 12, s-au mutat în Lamia, un orășel mic și liniștit din Grecia, unde Dan lucra deja. 

 N-a fost deloc ușor. Și își amintește Monica despre „durerea de burtă” subită acuzată de Elenuca în încercarea stângace de a scăpa de mersul la grădinița unde nu cunoștea copiii, nu știa limba, n-o cunoștea pe doamna... . Timpul a trecut, a mers la școală, și-a făcut prieteni, a învățat limba și „așa a devenit Elenuca noastră o micuță domnișoară, cu aerele și fițele specifice vârstei”. Că Elenuca este o adolescentă adorabilă și iubibilă, vorba celor de la Taxi, putem lesne intui din episoadele povestite cu atât de mult drag de mama ei.

Deși spune că nu iubește copiii mici, pentru că „sunt niște mici dinozauri urlători”, totuși, ajunsă în anul trei de liceu, și-a surprins părinții prin alegerea ca profil „supraveghetoare copii mici”. Zice mama ei că nu găsește termenul sau corespondentul pentru acest profil în limba română. Nici noi și nici nu ne-am străduit. Dar ce contează când alegerea în sine îți smulge zâmbete și te face s-o iubești? Și pentru că tot vorbim de dragoste, nu de mult, Elenuca a simțit și primii fiori ai dragostei. Efim îl cheamă, l-a cunoscut cu nici o lună în urmă, în Creta, și brusc rebela care nu putea fi convinsă că fetele de vârsta ei poartă și altceva în afară de blugi peticiți și tricourile taților, a început „să poarte rochițele, bluzițe cu volănașe și să-și moțeze părul”. 

„Apropo de păr, de două ori pe săptămână își toarnă în cap fel și fel de grețoșenii cum ar fi maioneze, uleiuri, iaurturi, ouă, drojdie... Ea considerând că singurul lucru frumos pe care îl are, este părul. Nu, ea este frumoasă complet!”, spune, în stilu-i caracteristic, Monica. Și o spune cum numai o mamă ar spune-o... 

Și mai amintește ceva: despre dragostea Elenucăi față de animăluțele nimănui, găsite pe stradă și duse acasă „spre vindecare”:

„La un moment dat aveam în balcon o bufniță bolnavă, pe care o hrănea doar cu piept de pui, o broască țestoasă cât un tanc, două pisici și un câine. A avut chiar tentativa de a aduce și un pui de cioară, căzut din cuib, dar a murit puiul până acasă. Plâns... Am avut și un șoarece rătăcit, care-și făcuse culcuș în balcon. Noi i-am pus capcană cu lipici să-l putem prinde, ea îl hrănea pe ascuns, să nu meargă la capcană. Într-o noapte bineînțeles că m-a trezit zicând: Mami, hai repede, că Jerry s-a lipit în capcană și se chinuie!”. 

UN OCHI RÂDE, ALTUL PLÂNGE

Monica și Elenuca erau în Creta, locul unde l-a întâlnit pe Efim, cel care acum îi trimite flori și ursuleți de pluș la spital, dintr-un motiv pur și simplu minunat: Măriuca, sora mai mare a Elenucăi, urmează să nască pe 12 august. 

În urmă cu zece zile, mai exact vinerea trecută, mama și fiica hotărâseră să meargă la plajă. Temperatura, care era doar puțin sub 45 de grade, le-a determinat să renunțe. Când se trezise, Elena îi spusese mamei ei că o doare capul și că nu vede bine cu ochiul drept. Cum căldura insuportabilă și aerul condiționat ne dau tuturor dureri de cap, Monica a pus totul pe seama lor, i-a dat un paracetamol, a lăsat-o să se odihnească și a plecat la market să cumpere cele necesare celor două prințese. În curând trei.

După nici jumătate de oră, la cumpărături fiind, primește un telefon de la fiica cea mare, însărcinată în nouă luni, care îi spunea să vină DE URGENȚĂ acasă: Elena este jos, lângă canapea, nu vorbește, nu-și mișcă membrele, are capul căzut într-o parte și gurița este deasemeni căzută într-o parte. 

„Am chemat salvarea, am ajuns la urgențe, au constatat că a suferit atac cerebral și ne-au trimis de urgență în Heiraklio, deși nimeni nu credea că vom ajunge în timp util aici. Au conectat-o de urgență la aparate, analize, RMN uri... Era deja prea târziu, descoperind că a suferit două atacuri cerebrale, un anevrism foarte mare la cap și embolie pulmonară.”

DRUMUL DE LA CRUCE LA MIRACOL

„Am întrebat medicul neurolog care a preluat-o dacă poate face ceva, dacă putem face ceva. Mi-a răspuns sec: CRUCE.”, retrăiește Monica momentul care, de altfel, a și trezit-o din șoc și din starea de depersonalizare.

„Am realizat atunci că EU sunt cea care-mi vede fetița cum se stinge.

EU am lăsat-o pe Măriuca plângând în hohote pe holul spitalului de la ea din oraș.

EU sunt cea care vede medici disperați să o salveze.

Atunci am început să plâng pentru prima oară după foarte mult timp.

Atunci am realizat că mie mi se întâmplă să-mi văd fetița cum se stinge.

Medicii îmi spuneau să fiu puternică și să fiu pregătită.

Câtă putere trebuie unei mame să-și vadă copilul stingându-se?

Câtă putere îți trebuie să-ți vezi copilul jumătate paralizat și să auzi medicii spunând că e prea târziu?

Țin minte că am întrebat un medic dacă va mai vorbi vreodată, dacă va mai merge vreodată... Mi-a zâmbit trist și-atât. Am stat lipită de ușa de la Terapie intensivă o zi și o noapte. Auzeam aparatele care o țineau în viață și fiecare sunet mă făcea să mor câte puțin. Eram o nălucă în șlapi, la ușa la care asteptam să iasă cineva să-mi spună ceva, orice. Stăteam cu soțul meu în telefon minute în șir, fără să ne spunem nimic. Îl auzeam doar plângând în hohote, iar eu nu puteam scoate nici un sunet. Eram paralizată de frică, de tăcere, de disperare, de foame, de sete, de nesomn, de incertitudine...”, ne-a mărturisit mama Elenucăi. 

După cele 48 de ore de agonie, „fetița mea a început să articuleze sunete, să-și miște mânuța, piciorul...”. 

„În cei 55 de ani de practică medicală, nu am întâlnit un caz atât de grav, la un copil atât de tânăr. Elenuca este un miracol. Elenuca pur și simplu s-a întors la noi de dincolo...”, i-a spus medicul neurolog. 

DOAR ÎMPREUNĂ PUTEM FACE CA MIRACOLUL SĂ NU SE STINGĂ

De aici, povestea lor, a Petreștilor, este a noastră, a tuturor celor care simt că pot întinde o mână de ajutor (fiecare leu sau cent contează) pentru ca miracolul să nu se stingă. 

În momentul redactării acestui articol, Elena se află încă la Terapie intensivă, încă respiră cu ajutorul aparatelor, ÎNSĂ, deja medicii fac ședințe și planuri pentru a o trimite undeva unde să poată fi operată la inimă și unde i se vor putea reface plămânii distruși de cheagurile de sânge care i-au invadat.

„Suntem încă în Heiraklio, Creta, nu cunoaștem pe nimeni, locuim într-un hotel recomandat de o asistentă. Managerul hotelului, cunoscând situația, ne-a făcut reducere la cazare la jumătate. Nu am fost pregătiți nici o secundă pentru ce s-a întâmplat. Am venit în Creta doar cu hăinuțe pentru nepoțica ce urmează să se nască și botoșei pentru ea. Mai sunt doar două săptămâni până vine pe lume, dar cu siguranță nu o vom putea vedea prea curând. Nu știm ce ne așteaptă, nu știm încotro, stăm cu valiza pregătită și cu telefonul în mână permanent. Știm doar că Dumnezeu ne-a dat-o pe Elena înapoi.

Nu am fost datoare niciodată, nimănui. Am muncit pe brânci și la fabrică, și la curățenie în diverse case, și la călcat unde eram solicitată, cu toate astea, costurile depășesc situația noastră financiară. Nu știm cât și nu știm unde, dar trebuie să fim pregătiți financiar pentru câte vor urma. Pentru că vor urma multe. Poate prea multe.

Din acest motiv, vreau să mă îndatorez vouă, celor care puteți ajuta la recuperarea Elenucăi. Astăzi soțul meu mi-a spus: I-aș da inima mea, dar ce să facă ea cu o inima bucăți?”, spune Monica, mama Elenucăi. 

CONT EURO, Piraeos Bank: 

GR43 0171 7700 0067 7014 1933 827

Titular cont: Monica Petrescu 

DONAȚII ÎN LEI: AICI

sau

REVOLUT: RO32BREL 0005 5262 2810 0100

Titular cont: ADELINA BARBU (prietena Monicăi Petrescu, în contul căreia se pot face donații în lei)

Astăzi este Duminică și este Ziua Prieteniei 

Cu puțin efort, bunăvoință și dragoste putem să fim prietenii Elenucăi în toată această încercare. Și, da, tocmai pentru că știm din experiența altor cazuri că oamenii care au puțin ajută cel mai mult, o să repetăm zicând că fiecare cent, fiecare leu contează. Pentru că puși unul lângă celălalt, pot menține miracolul viu. Se pot adăuga eforturilor medicilor, rugăciunilor părinților și Măriucăi, pentru ca Elenuca, când va fi trecut de obstacolul ăsta, când se va plimba de mână cu nepoțica ce se va naște pe 12 august, când va fi „îngrijitoare de mici dinozauri urlători” și poate va citi articolul ăsta să nu îi vină să creadă că a trecut cândva prin asta și ce este cel mai important... că a avut prieteni în întreaga lume, că atunci când medicii din Grecia luptau pentru sănătatea ei, cei de acasă, din România, i-au fost aproape.