România a fost singura țară din estul Europei în care prăbușirea regimului comunist s-a făcut cu vărsare de sânge, singura și ultima revoluție televizată. La 33 de ani de la tragicele evenimente din decembrie 1989 au rămas listele morților și amintirea eroilor-martiri. De 33 de ani, 1144 de familii îi plâng pe cei dragi, pe cei care ne-au redat bucuria de a crede în libertate și demnitate. De 33 de ani, aceste familii nu au sărbători de iarnă, nu mai au Crăciun, le-au rămas doar rănile, veșnic dureroase și amintirile celor nedrept dispăruți. Să ne oprim pentru o clipă din tumultul vieții cotidiene și să îndreptăm un gând bun către cei care își plâng morții, iar pentru cei care au fost capabili de sacrificiul suprem, să le aprindem în sufletele noastre o lumânare pentru odihna lor eternă. NU putem uita, NU avem acest drept. 

Noi, cei de azi avem datoria morală de a transmite generațiilor viitoare că trecutul nu trebuie uitat, alterat de opinii politice, ci trebuie respectat. Ne vom plânge mereu eroii, le vom apăra amintirea, pentru ca generațiile ce vor veni să apere darul cel mai frumos, LIBERTATEA, pe care românii l-au primit de Crăciun, prin jertfa supremă a unor semeni de-ai lor. Viața noastră va curge implacabil, pe durata tuturor anotimpurilor, cu suișuri sau coborâșuri, însă întotdeauna va exista o fereastră înlăcrimată, deschisă spre iarnă, spre un decembrie însângerat.

Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I” deține în patrimoniul său diverse documente, obiecte personale, uniforme militare, vestimentație civilă care au aparținut unor eroi ai acelor zile, fie că au fost militari de carieră, soldați în termen, studenți, muncitori, elevi, majoritatea tineri, care în încleștarea acelor zile au sfidat pericolul și au înfruntat un întreg sistem.

În spatele numelor de pe crucile din cimitire stau ascunse povești de viață, unele mai bune, altele mai puțin bune, unele știute, altele nu; un lucru este cert, și anume acela că firul vieții lor a fost întrerupt brusc și că pe pașaportul către libertatea tuturor românilor de azi sunt dăltuite, pentru veșnicie, numele lor, ale eroilor noștri.

Erou-martir Fulga Adrian 

(n. 25 mai 1970 - m. 25 decembrie 1989)

„Du-mă fericire în sus / și izbește-mi / tâmpla de stele, până când / lumea mea prelungă / se face coloană sau altceva / mult mai înalt și mult mai curând”. 

Și ca în versurile inegalabilului poet Nichita Stănescu, pe care Adrian îl iubea, caietele sale fiind pline cu versurile poetului, tânărul nostru a atins stelele mai repede decât s-ar fi cuvenit. Adrian era un tânăr frumos, brunet, înalt de 1,95 m, sensibil, iubea muntele, care îl învățase să fie curajos și drept, făcea alpinism, era pasionat de muzică, ca orice tânăr de vârsta sa, avea o familie iubitoare, avea vise, dar, mai ales, avea viața înainte.

Evenimentele din Decembrie 1989 îl găsesc angajat la Întreprinderea Poligrafică „Luceafărul”, ca muncitor specialist în pregătirea formei pentru multiplicare, în acele zile fiind în concediu de odihnă. Din relatările ulterioare ale prietenilor săi, Adrian trăiește la intensitate maximă acele zile: în 21 Decembrie participă la ridicarea baricadei de la hotelul „Intercontinental”, reușește să scape din încercuire, refugiindu-se în blocul de lângă Sala „Dalles”.

În 22 Decembrie pătrunde în C.C. al P.C.R., urcă pe terasă în momentul decolării elicopterului cu care fugea cuplul Ceaușescu; pe 23 Decembrie pleacă iarăși în stradă, toate încercările familiei de a-l opri eșuând. Adrian avea misiunea sa de îndeplinit, drumul său se îndrepta către eternitate. Este prezent în perimetrul Bibliotecii Centrale Universitare, urcă pe clădirea Institutului de Arhitectură fluturând un steag tricolor, pentru ca, în final, să fie implicat în controlul mașinilor din zona Spitalului „Colțea”.

În noaptea de 24 spre 25 Decembrie a fost împușcat pe la spate dintr-o mașină. Trece în eternitate în ziua sfântă a Crăciunului și a fost înmormântat în Cimitirul Eroilor Tineri (numit acum Cimitirul Eroilor Revoluției) de-abia în ziua de 31 decembrie, ziua de naștere a tatălui său, medicul Fulga. Familia nu fusese informată de moartea sa, în ciuda faptului că avusese toate actele necesare identificării asupra sa. Prietenii îl găsesc la morgă, stranie coincidență, în ziua de 29 decembrie, când mama sa revine acasă după o perioadă de internare la Spitalul „Fundeni”, ca pentru o ultimă reuniune de familie. În 22 Decembrie îi telefonase pentru ultima dată mamei sale, anunțând-o: „Mama, suntem liberi, îți aduc primul ziar „Libertatea”, ca să te bucuri și tu și am atâtea să-ți spun”, avea să-și amintească mai târziu doamna Fulga.

Sora sa, Ana-Maria, pe atunci elevă în clasa a VI-a, avea să-i dedice mai multe poezii fratelui său, care nu avea decât 19 ani, când a plecat spre nemurire, iar prietenii săi aveau să numească un traseu montan cu numele său.

„Le mulțumim și-i așteptăm / Din îngeri să renască / Pe Dumnezeu noi îl rugăm / În ceruri să-i primească”.  

(Fulga Ana-Maria, 24 februarie 1990)  

Muzeograf Luminița Iordache,

Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”