România a fost singura țară din estul Europei în care prăbușirea regimului comunist s-a făcut cu vărsare de sânge, singura și ultima revoluție televizată. La 33 de ani de la tragicele evenimente din decembrie 1989 au rămas listele morților și amintirea eroilor-martiri. De 33 de ani, 1144 de familii îi plâng pe cei dragi, pe cei care ne-au redat bucuria de a crede în libertate și demnitate. De 33 de ani, aceste familii nu au sărbători de iarnă, nu mai au Crăciun, le-au rămas doar rănile, veșnic dureroase și amintirile celor nedrept dispăruți. Să ne oprim pentru o clipă din tumultul vieții cotidiene și să îndreptăm un gând bun către cei care își plâng morții, iar pentru cei care au fost capabili de sacrificiul suprem, să le aprindem în sufletele noastre o lumânare pentru odihna lor eternă. NU putem uita, NU avem acest drept. 

Noi, cei de azi avem datoria morală de a transmite generațiilor viitoare că trecutul nu trebuie uitat, alterat de opinii politice, ci trebuie respectat. Ne vom plânge mereu eroii, le vom apăra amintirea, pentru ca generațiile ce vor veni să apere darul cel mai frumos, LIBERTATEA, pe care românii l-au primit de Crăciun, prin jertfa supremă a unor semeni de-ai lor. Viața noastră va curge implacabil, pe durata tuturor anotimpurilor, cu suișuri sau coborâșuri, însă întotdeauna va exista o fereastră înlăcrimată, deschisă spre iarnă, spre un decembrie însângerat.

Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I” deține în patrimoniul său diverse documente, obiecte personale, uniforme militare, vestimentație civilă care au aparținut unor eroi ai acelor zile, fie că au fost militari de carieră, soldați în termen, studenți, muncitori, elevi, majoritatea tineri, care în încleștarea acelor zile au sfidat pericolul și au înfruntat un întreg sistem.

În spatele numelor de pe crucile din cimitire stau ascunse povești de viață, unele mai bune, altele mai puțin bune, unele știute, altele nu; un lucru este cert, și anume acela că firul vieții lor a fost întrerupt brusc și că pe pașaportul către libertatea tuturor românilor de azi sunt dăltuite, pentru veșnicie, numele lor, ale eroilor noștri.

Evenimentele tragice ale sângerosului Decembrie 1989 îl găsesc pe tânărul de 21 de ani angajat electromecanic al Institutului de Semnalizări Automatizări Feroviare. În luna mai 1989, terminase stagiul militar obligatoriu. Era un tânăr maturizat înainte de vreme, încercat de greutățile vieții, avusese o copilărie chinuită, crescuse fără tată, vegheat doar de mama sa, care a încercat să-l crească frumos. Verile, când prietenii săi erau în vacanță, el muncea pe șantier, acolo unde lucra și mama sa, cărând moloz sau turnând betoane, pentru a spori veniturile familiei.

Era un tânăr frumos, înalt, cu ochi mari albaștri, cu multe vise, generos, altruist, citea Eminescu, iubea istoria. Fire sportivă, a practicat lupte libere, iar de la vârsta de 10 ani practica un sport dur, rugby, fiind legitimat la clubul „Rapid”. Rugby-ul românesc a pierdut în acele zile alți trei tineri, foarte talentați, care sigur ar fi marcat istoria acestui sport: Petre Astafei, Florin Butiri și Cristi Toporan. Participă la multe concursuri sportive, organizate în cadrul competiției polisportive „Daciada”, la diferite discipline, multele diplome obținute certificând și ele caracterul acestui tânăr.

Evenimentele din Decembrie 1989 le trăiește la intensitate maximă, euforia tinerilor care au scandat pașnic pentru LIBERTATE, pentru DEMNITATE, pentru Timișoara, îl contaminează și pe el. Pe 21 Decembrie a participat la mitingul organizat de Nicolae Ceaușescu, apoi cu alți tineri ajunge în Piața Universității. Noaptea de 21 spre 22 Decembrie o petrece pe baricada de la Hotelul „Intercontinental” și restaurantul „Dunărea” printre gloanțe. Sunt multe mărturii care menționează că Bogdan a fost printre inițiatorii ridicării baricadei și că a adus în mijlocul străzii primul camion. Este marcat profund de cele ce se vor petrece în noaptea aceea, mai ales că unul din tineri îi va muri în brațe și, ca dovadă, îi va lua cămașa însângerată pentru a i-o arăta mamei sale. 

Pe 22 Decembrie, Bogdan pleacă de acasă la serviciu, îmbrăcat în negru, în semn de doliu pentru cei morți lângă el câteva ore mai devreme, hotărât să continue lupta. Ca orice părinte, sentimentul de a-și pierde unicul fiu o paralizează pe doamna Elena Băncilă, care încearcă să-l determine să renunțe. Ulterior, mama avea să rememoreze ultimele cuvinte ale lui Bogdan, care acum i se par premonitorii: „Mamă, în viața fiecăruia există un tren. Trebuie să știi când să-l prinzi. Pentru mine acest moment este acum. Acum ori niciodată. Lasă-mă, că știu eu ce fac”.

 Determinat și înverșunat să continue lupta, este prezent și la Televiziune, unde va fi împușcat în dimineața zilei de 23 Decembrie, de două ori, de un individ, care se alăturase grupului de manifestanți încă din Piața Universității. Gloanțele îi ating organe vitale, îl paralizează, însă medicii de la Spitalul Colentina reușesc să-l stabilizeze până la intervențiile chirurgicale. Este perfect conștient și relatează medicilor evoluția evenimentelor din 21 Decembrie până la 23 Decembrie, când l-a văzut pe cel care l-a împușcat în fața Televiziunii Române.

Pe 24 Decembrie, vestea că inima mare a lui Bogdan a cedat năucește familia, pe mama și sora sa mai mică, Ramona, care nu vor accepta niciodată nedreapta dispariție a tânărului. Din acest moment va începe „Golgota” pentru mama sa, care va încerca să afle adevărul, să refacă ultimele zile din viața fiului său, să stea de vorbă cu medicii, care l-au îngrijit sau cu alți tineri, care au supraviețuit acelor zile. Veșnic neconsolată, simțindu-se datoare, în februarie 1990 va scrie o carte în memoria lui Bogdan, a eroului său, „Trage, Lașule”.

Azi, în urma  tânărului erou-martir au rămas multe amintiri, lacrimi ce nu se vor usca niciodată și o stradă care duce spre casa sa și care-i poartă numele: Erou Șerban-Bogdan Stan.