,,Vă pizmuiesc, omeniri rămase după mine, că o să ascultați vântul, pe care eu nu-l voi mai auzi, că veți călca pământul, pe care eu nu o să-l mai calc, că veți sorbi lumina, care pe mine nu mă va mai atinge, că veți auzi fulgerele, apele, cântecul vântului, suspinul și șoapta oamenilor, că veți simți mireasma porumbului, parfumul pământului care va fi numai al vostru.... Voi veți urma să auziți nechezul hergheliei. Veți vedea zburând vulturii, mierlele. O să vedeți fugind căprioarele. Nu mai trageți în ele cu săgeata. E păcat.” - Tudor Arghezi 

Lumea schimbătoare, asemenea vremii

O carte cu mai multe povești e pe punctul de a se închide. Dealurile și pădurile par să fie fără sfârșit. O imensă pustietate, fără niciun zgomot. Doar în depărtare zărim un punct galben. Este moșia ultimului locuitor al cătunului. Soarele torid al acestei veri secetoase, a uscat iarba  transformând verdele în galben. Vremurile au lăsat zona fără  oamenii cei harnici care lucrau fiecare colțișor de pământ. Locul pare a fi într-o grea așteptare, la finalul căreia totul ar trebui să redobândească strălucirea de odinioară. 

Câte s-au schimbat într-un secol... Îmi vine în minte întâmplarea care îl inspiră pe scriitorul Liviu Rebreanu să scrie romanul ,,Ion”. Un țăran îmbrăcat în straie de sărbătoare îngenunchează și sărută pământul, îl sărută  ca pe o ibovnică.

De la dascălul Mihai Mada, am învățat că pentru a înțelege o operă literară este important să găsim în text care sunt valorile epocii prezentate de autor. Pământul era la un moment dat la mare preț și căutare. 

E ceva vreme de când mă tot întreb, care sunt valorile după care se ghidează lumea de azi? Care sunt aspirațiile ei? Câți sunt cei care își mai iubesc glia strămoșească? 

Un singur om, un ultim om într-un loc poate fi un exemplu pentru o mulțime de oameni din alte locuri. Omul pleacă mereu în căutarea ,,mai binelui”. Întotdeauna spre ,,mai bine”, mai la vale, mai în aglomerație.

Atâta pământ, Doamne, și un singur om a rămas aici, pe toată suprafața lui.

14 case, oameni și locuri

100 de km despart Aradul de cătunul care mai are un singur locuitor. Ultimul...Poate viitorul îi va aduce aici pe alții, atrași de freamătul pădurii,  de ghioceii care se ivesc primăvara, de ciripitul păsărilor, de întâlnirea cu o căprioară sau un iepure sălbatic,  de apa izvoarelor, de aerul curat, de liniștea și frumusețile locului. Casele sunt încă în picioare, goale de viață, înconjurate de o vegetație abundentă care își dorește să înghită ultimele urme de civilizație. Poate cineva va salva tot ce astăzi este pustiit. Toate s-au stins, asemenea focului din vatră lăsat fără lemne.  Am reușit să ajungem la marea majoritate a caselor, la câteva dintre ele era greu de ajuns fiind înconjurate de pădurea crescută în ultima vreme. Foarte aproape de cimitir, se află proprietatea familiei Toma. Crucea fostului proprietar, Toma Vasile, decedat tânăr, la numai 39 de ani am văzut-o fiind în stare bună. Gardul din lemn separă această proprietate de restul terenurilor. Chiar dacă timpul și-a pus amprenta pe garduri acestea încearcă și acum, după atâta vreme, să își îndeplinească menirea, aceea de a delimita și proteja proprietatea. 

Cioltul nu a fost niciodată în Colectiv. Fiecare familie creștea vite, oi, capre, cai care erau hrănite cu iarba ce creștea din abundență în aceste locuri. Alte terenuri erau folosite pentru pășunat. Pe celelalte era cultivat porumb, grâu, ovăz, secară, întreg pământul cătunului era lucrat.

Ghidul meu în această călătorie, George Cheșa, un localnic din Chisindia, bun cunoscător al  Cioltului, îmi spune istoria fiecărei familii din cătunul în care a mai rămas un singur locuitor. Acesta îmi înșiră numele tuturor celor care au trăit în aceste locuri în ultimele decenii. Sulincean, Luca, Olari, Ruja, Irina, Toma, Tămaș, Anghel și Mercea sunt numele câtorva familii care au viețuit în Ciolt. Fiecare mai avea pe lângă casă aproximativ 5 sau 6 hectare de pământ pe care îl lucra.Privesc întristat, casele și gospodăriile, fiecare cu povestea din spatele ei. Toate, mai puțin una au avut în final același deznodămât. Toate  treisprăzece au fost părăsite...  

În drumul nostru spre ele am întâlnit mai multe pâlcuri de pruni de diverse soiuri. Mai mulți copaci seculari, de felurite soiuri, fac umbră pământului. Parcă am ajuns într-o mare grădină botanică înconjurat  de stejari, fagi, carpeni, ulmi,  paltini și cireși sălbatici. Ei ascund și totodată protejează locul și casele rămase în picioare.

Pe dealurile și în pădurile acestea s-au ascuns mai mulți luptători anticomuniști. Din iarna anului 1948, până în noiembrie 1951 aceștia l-au dat de furcă comuniștilor instalați la putere în România. Cu ajutorul datelor primite de la un informator, Securitatea reușește să îi găsească. Are loc o luptă, în urma căreia o parte din fugari sunt uciși, iar ceilalți sunt capturați și condamnați la ani grei de temniță.  Mercea Gheorghe, din Chisindia, membru al grupului de luptători , după ce este prins, primește o condamnare de 18 ani muncă silnică. 

Pe locul unde a avut loc confruntarea finală a fost ridicată o troiță, în amintirea celor care au luptat aici contra regimului comunist.

,,Al meu și a lui Dumnezeu”

,,Pământul o să rămână la cel care va arunca pământ pe mine la sfârșitul zilelor mele.” Aceasta este credința lui Sulincean George Vancu, ultimul locuitor al unui cătun care cândva vibra de viață. Rămas singur acesta pare să predea o lecție de viață și supraviețuire într-un loc unde i-au trăit bunicii și părinții. 

Proprietatea acestuia, întinsă pe aproximativ 6 hectare, seamănă cu o fermă din străinătate. Tot terenul este lucrat și îngrijit, fiind și împrejmuit cu un gard din lemn. Locul este cosit și curățat ca în palmă. Lângă casă este o grădină în care sunt cultivate toate cele trebuitoare unei gospodării: roșii, ceapă, sfeclă roșie, varză, ardei. O grămadă  de mere așteaptă să ajungă la cazanul de țuică. Grajdul este plin de vaci, un vițel zburdă vesel când într-o parte când în alta. O mulțime de porci este scoasă din coteț fiind lăsată să se bucure de prunele și merele căzute pe jos. Cei doi cai ai lui Vancu stau la umbră în pădurea care înconjoară ocrotitor proprietatea, pregătiți să fie înhămați la căruță atunci când stăpânul ar avea trebuință să coboare în Chisindia. 

O fântână adâncă de 16 metri, din care 6 sunt săpați în piatră asigură necesarul de apă al întregii gospodării. Apa trasă din ea, în miezul unei zile toride de vară era mai rece decât apa ținută în frigidere sau congelatoarele de la oraș.

Un gospodar care produce tot ce are nevoie la el în ogradă. În trecut dealurile care acum sunt cosite de iarbă, erau cultivate cu grâu și porumb. Grâul era dus la moara de la Almaș, iar făina era așezată mai apoi în ladă. Cu proviziile făcute, țăranul aștepta liniștit iarna, pentru a se așeza la odihnă înaintea gurii sobei, depănând povești depre cele petrecute de el și ai lui, despre haiduci și Ilene Cosânzene.

Vancu așteaptă liniștit iarna. Nu are de ce se teme. Pădurea coboară până lângă casa lui, așa că lemnele de foc nu sunt o problemă. Carne are de la porcii pe care îi crește, legume sunt din belșug din grădina casei. Lapte are de la vacile sale. Nici singurătatea nu îl sperie pe Vancu care stă aici în acest vârf de deal singur, singurel după ce tatăl i-a murit în urmă cu unsprăzece ani. Mama i s-a stins pe la mijlocul anilor 90. De atunci nu mai arde focul în cuptorul de pâine al casei. Locuința are tot inventarul agricol necesar unei case de gospodar. Acesta a păstrat ciurul, vechea batoză și uneltele folosite la potcovit. Până nu demult proprietarul avea și tractor, pe care însă l-a vândut. Cositoarea, mai veche dar funcțională și-a îndeplinit și în acest an rostul. Fânul cosit fiind urcat în pod,iar cel care nu a încăput acolo a fost făcut căpiță.

Vancu nu are facturi de plătit. Ce-i drept nici curent nu are, se folosește de un panou fotovoltaic care îi furnizează puținul curent de care are trebuință. De gaz nici nu poate fi vorba. Ce-i drept lemnele din pădure îl înlocuiesc fără probleme. O butelie veche e reâncărcată din când în când fiind legată de o plită de aragaz fără cuptor, folosită sporadic la treburile gospodărești. Gazdă amabilă și omenoasă, George Vancu mă roagă să nu îl fotografiez. Dorință pe care i-am respectat-o.

După ce ne conduce până la marginea proprietății sale, Vancu trece și el de gardul său și se afundă în pădurea care îi înconjoară terenul. Amuzat se întreabă cu voce tare: ,,Oare nu o să mă pierd?”

Cimitirul părăsit

Nu îmi pot scoate din minte obiceiul sătenilor din Iercoșeni care plantau câte un copac la căpătâiul celui decedat. După o vreme, atunci când copacul creștea suficient de mare, crucea din lemn din cimitir era bătută cu un cui în copac. Astfel crucea din lemn supraviețuia timpului, aninată fiind de copacul plantat la căpătâiul celui dispărut.

La început cei din Ciolt își înmormântau rudele decedate în grădina casei. Când i-am vizitat proprietatea lui Gheorghe Vancu am văzut crucile din lemn ale străbunilor acestuia, care au fost îngropați pe terenul familiei.

Venirea comuniștilor la putere a adus schimbări și pentru locuitorii cătunului. Autoritățile au stabilit locul pentru un cimitir al cătunului. Astăzi cimitirul este părăsit. Ultima înmormântare a fost făcută în cimitirul Cioltului în urmă cu douăzeci și cinci de ani. De atunci până astăzi natura a pus stăpânire peste locurile de veci. Într-o parte a cimitirului mai pot fi zărite câteva cruci. Pot fi numărate pe degetele de la o mână. Câteva cruci mari din lemn, stau rezemate de copacii crescuți în cimitir. Mai bine păstrate sunt cele din piatră. Câteva... doar câteva au mai rămas.

Cea mai mare parte a cimitirului a fost pur și simplu înghițită de vegetație. Dacă nu ai cu tine un cunoscător al zonei nu ai ști că acolo, cândva a fost cimitir. Așa a fost și în alte cazuri când populația a plecat dintr-o zonă în alta, lăsând totul de izbeliște. 

Tic... tac...

În ultima vreme ora exactă ne este indicată peste tot. Ea apare pe ecranul telefonului mobil, pe cel al calculatorului, chiar și radioul sau televizorul indică cu precizie ora. Pentru a fi ,,la ceas” acolo unde trebuie. Vancu nu se trezește la ,, ceas”, el nu are șefi care să îl certe dacă întârzâie la muncă. Este un om liber care trăiește după propriile reguli fără să fie stresat de timp. 

,,Eu dorm la amiaz în fiecare zi”, mărturisește cu seninătate George Vancu. Cine poate să îi tulbure liniștea și somnul? Nimeni.

,,Ulița copilăriei”

Fiecare dintre noi avem o uliță a copilăriei. Ea este fie între blocurile orașului, ori șerpuiește printre casele unui sat din te miri ce parte a județului. O uliță mică cu câteva case am găsit-o și la Ciolt. Deși părăsite de ceva vreme casele încă îi atrag pe urmașii celor care cândva au locuit aici. Câțiva tineri  au venit să petreacă câteva zile în natură la casa unde au locuit rudele lor.  Peste noapte au dormit în mașina de teren care a urcat fără probleme dealurile Cioltului.Erau stabiliți pe meleaguri străine, în Franța și în Statele Unite ale Americii. Doi dintre ei mai tineri nu cunoșteau limba română. Înțeleg că pământul te cheamă în limba lui. Limbă pe care nu o înțeleg decât cei care l-au stăpânit și urmașii lor. Fiecare bucată de pământ are stăpânul său. Lângă casele cătunului era câte un izvor sau o fântână. Pe ulița aceasta mică, uliță desprinsă parcă dintr-un basm am zărit o fântână din piatră. Era o fântână cu cumpănă. Lipsea însă brațul acesteia. De brațe ferme duce lipsă și lumea noastră.  

Scriitorul Ionel Teodoreanu descrie cu emoție ,,Ulița copilăriei”: ,,Trecu vremea, trecu...

Și într-o zi, eu-cel sortit să fiu cel de pe urmă din copiii de odinioară m-am pomenit pe ulița părăsită, să împărtășim împreună spovedaniile unui trecut atât de scump nouă. Și n-am găsit-o!

O viață întreagă o știusem de veghe la poarta casei; acum nu mai era, plecase după morminte.

Și-n locul ei era o altă uliță, pe brațele căreia râdeau alți copii...”

Lumea azi

Știrile vorbesc de nave spațiale și colonizarea planetei Marte. Începutul războiului din Ucraina ne-a adus cu picioarele pe pământ. Acum se discută despre cerealele Ucrainei. Atunci când vom termina de discutat despre cerealele Ucrainei, atunci când vom termina de plâns necazurile altora, atunci poate vom privi spre câmpurile noastre nelucrate și ne vom plânge durerile poporului nostru. Atunci... 

Numai să nu fie prea târziu!

Prof. Stoica Cristian