Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, împlinește astăzi 71 de ani. Și așa cum este firesc, sărbătorii oficiale a Preafericirii Sale, 30 septembrie -data întronizării în demnitatea de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, și celor prilejuite de onomastică (Sfântul Ilie și Sfântul Proroc Daniel), se adaugă și cea a zilei de naștere. 

Chiar în momentul redactării acestui articol, la Catedrala Patriarhală se săvârșește Sfânta Liturghie, în timpul căreia va fi rostită o rugăciune de mulțumire adusă lui Dumnezeu. Acesteia se va adăuga, de la ora 11.00, o slujbă de Te Deum „ca recunoştinţă adusă lui Dumnezeu pentru împlinirile recente din viața Bisericii Ortodoxe Române și a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel”, iar începând cu ora 12:00, la Palatul Patriarhiei, un scurt moment aniversar în timpul căruia vor fi prezentate mesaje de felicitare din partea autorităţilor de Stat centrale şi locale, precum şi ale altor instituţii publice. În toate acestea, în jurul Părintelui Patriarh, ierarhi ai Sfântului Sinod, reprezentanţi ai autorităţilor de Stat centrale şi locale, personalităţi ale vieţii publice româneşti, membrii Permanenţelor Consiliului Naţional Bisericesc şi Consiliului Eparhial al Arhiepiscopiei Bucureştilor, clerici şi mireni. 

Într-o frumoasă întâmplare sau nu, zilele trecute reciteam mesajul Patriarhului României prilejuit de Ziua Mondială a Rețelelor de Socializare din anul 2021. „Cuvântul bun luminează comunicarea”, era chiar titlul acelui mesaj în care ne vorbea despre comunicarea responsabilă în contextul provocărilor lumii contemporane. 

În balanța vremurilor și timpului nostru, comunicarea îmbracă forme dintre cele mai diferite. Conținutul  acestei comunicări, îl putem lesne observa răsfoind chiar și numai pagini de socializare sau file de ziare. El, conținutul, ne poate cu ușurință lumina sau întuneca, bucura sau întrista. 

Pe propria-mi pagină de socializare, aveam să găsesc astăzi amintirea postării de anul trecut, la aniversarea celor 70 de ani pliniți de Patriarhul României și românilor. Prin prisma celor citite tocmai pe pagini de socializare sau file de ziare, scriam atunci despre Omofor. Omoforul Patriarhului.

În casa părintească am crescut cu o icoană veche pe perete. Atât de veche încât cu greu distingeam, de dincolo de timpul așezat pe ea, crucile Golgotei. Cumva, în Săptămâna Patimilor, timpul se scutura vioi și părea abia pictată, gata să ne povestească iar și iar despre aproape obișnuința oamenilor de a răstigni Dragostea, Binele și Ajutorul. Eram doar un copil, cum aș fi putut eu înțelege cum Cineva despre care și Mama și Bunica nu conteneau a-mi spune cât de mult bine făcuse, Îl întâlneam și dimineața și seara, în rugăciune, răstignit?   

Am mai crescut un pic și de fiecare dată când realitatea unor zile se încăpățâna să se adăpostească la umbra acelui „nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită”, gândul îmi zbura la icoana de acasă. Icoană căreia nu mult i-a trebuit a se alătura cea cu oaia pierdută. Împreună îmi povesteau necontenit despre adevăratul sens al dragostei: purtarea celuilalt pe umeri chiar și în propria răstignire.  

În însemnătatea veșmintelor liturgice despre care aveam să citesc când încă un pic am mai crescut am descoperit echivalentul icoanelor copilăriei: OMOFORUL.   

Acel veșmânt purtat doar de Arhiereu și care înseamnă „a purta pe umeri”, făcând trimitere la oaia cea pierdută purtată de Mântuitorul pe umerii Săi. Poate tocmai de aceea, cea mai frumoasă imagine în timpul Liturghiilor Arhierești mi se pare a fi aceea a Ierarhului cu fața spre Altar și mâinile înălțate spre cer. Pentru că atunci când Arhiereul stă cu fața spre Altar, Hristos se întoarce cu fața spre noi, amintindu-ne iar și iar despre purtarea noastră, a tuturor, pe umerii dragostei fără de sfârșit.   

Noi? Neabătându-ne de la slăbiciunea de a răstigni binele, bunătatea și demnitatea, căutăm adesea „aurul” acolo unde el nu există, iar acolo unde îndrăznește a străluci prea tare ne grăbim a-l împroșca, din prisosul propriilor inimi, cu noroi.   

Uitasem! Am mai aflat că omoforul înseamnă și putere! Cum altfel? Pentru că a purta pe umeri deopotrivă pe cei ce te iubesc și pe cei ce te urăsc, ce poate însemna decât putere? Putere pe care doar smerenia și dragostea o poate da.  

Astăzi este ziua de naștere a Părintelui Patriarh Daniel. Nu-i greu de intuit, în vremurile lui vrem orice, numai nu catedrale, greutatea Omoforului ce-l poartă. Însă atunci când în istorie se întâmplă ca omul potrivit să se afle la locul potrivit, greutatea purtării pe umeri a unei națiuni, cu parcă tot mai multe neputințe sufleteşti şi trupeşti, se transformă cu dragoste, smerenie, răbdare, multă râvnă și chibzuință, într-o catedrală a luminii pe calea mântuirii.  

Astăzi, la plinirea celor 71 de ani de viață, Omoforul îi este acolo pe umeri. Iar în el suntem noi toți.

Întru mulți, buni și rodnici ani, Părinte Patriarh!