Veste bună de la Ministerul Culturii. Restaurarea Cetății Ineului poate începe, după ce a primit și avizul final.

„După lungi așteptări și schimbări de proiect am reușit să avem avizul final mult așteptat de la Ministerul Culturii. După această etapă – fiind ultima etapă – așteptăm depunerea documentelor pentru autorizare și în cel mai scurt timp să înceapă restaurarea Cetății Ineului”, a scris Călin Abrudan, primarul Ineului, pe pagina de socializare. 

 Termenul de finalizare a lucrărilor este decembrie 2023.

Primăria Ineu a câştigat proiectul european în valoare de cinci milioane de euro pentru restaurarea cetăţii, fonduri alocate în cadrul POR 2014-2020, în urmă cu câțiva ani. Cetatea Ineului va deveni un punct de atracţie turistică destul de important, cu atât mai mult cu cât în interiorul cetăţii, chiar în camerele edificiului, vor fi realizate spaţii de cazare, dar și un muzeu. „În forma ei iniţială, pe care a avut-o în secolul XVI, cetatea era hexagonală. Avem câteva bucăţi de ziduri care au rezistat încă de atunci şi vrem să le punem în valoare. Apoi, în exterior, vrem să refacem inclusiv canalul de apă care înconjura cetatea, ca şi sistem de apărare. Cel mai probabil, pentru aceste proiecte vom căuta finanţare în exerciţiul financiar european următor, cel pentru perioada 2021-2027”, anunța primarul din Ineu în urmă cu un an.

Despre Cetatea Ineului

Localitatea Ineu, menționată pentru prima oară în documentele medievale în anul 1214, ajunge în 1387 în proprietatea renumitei familii Losonczi, aparținând domeniului cetăților Dezna și Pâncota. Castelul fortificat din Ineu al familiei apare în documente în anul 1474. Această primă fortificație, construită pe malul râului Crișul Alb, a fost amplificată de către familia Losonczi, și întărită după principiile arhitecturii militare renascentiste, cu turnuri de colț în anii 1530-1540.

În timpul campaniilor otomane care s-au desfășurat chiar în această regiune fortificația juca deja un rol cheie în politica defensivă a țării. După moartea eroică a lui István Losonczi în asediul otoman al Timișoarei din anul 1552, cetatea a fost moștenită de văduva și de fiicele lui, aflate în tabăra prohabsburgică, dar în 1565 a fost ocupată de principele Transilvaniei, Ioan Sigismund de Zápolya. Începând cu acest eveniment cetatea, aflată în zona de tampon dintre Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman și Principatul Transilvaniei, își schimbă frecvent proprietarii. În 1566 a fost ocupată de către turci, dar în timpul războiului de 15 ani, în 1595 este recucerită de principele Sigismund Báthory, urmând ca în anii 1630-1640, în timpul principelui Gheorghe Rákóczi I. să fie extinsă și modernizată cu patru bastioane exterioare de plan romboidal (dintre care s-a păstrat până astăzi doar cel sud-estic). În perioada dintre 1658 și 1693 fortificația ajunge din nou sub ocupație turcească, în acest timp fiind edificată lângă cetatea interioară și o geamie musulmană, demolată în anii 1950.

După reocuparea acestor regiuni la sfârșitul secolului al XVII-lea de către trupele creștine, în anii 1730 cetatea își pierde treptat importanța sa militară, în 1742 ajungând în proprietatea familiei Péterfy, urmând ca în anul 1808 ansamblul aflat într-o stare din ce în ce mai ruinată să fie achiziționată de către familia Atzél.

În perioada 1870-1872 ruinele au fost reconstruite în stil istoricizant de către Péter Atzél, după proiectele arhitectului hamburghez Karl Hantelmann, cu această ocazie primind clădirea actuala sa înfățișare ce imită cetățile medievale. În anul 1874, din cauza unor probleme financiare, Atzél și-a vândut armatei clădirea reconstruită, care a renunțat nu peste mult timp la ea, și în edificiul de dimensiuni monumentale a fost amenajată în anul 1904 o școală ajutătoare, instituție care a funcționat în clădire până în anul 1998.

Clădirea a fost preluată de către Primăria de la Ineu în anul 2004.

Cu ocazia reconstrucției cetății din anii 1870 a fost găsit deja un capitel romanic reprezentând relieful unei sirene, ajuns în anii respectivi la Budapesta, și care la ora actuală este expus în expoziția de bază a Muzeului Național Maghiar.

Foto: Nelu Scripciuc