”Avem multe în comun, dar nu putem fi prieteni pentru că tu Îl iubești pe Dumnezeu”. Și de aici a început ”reeducarea”, experimentul de la închisoarea Pitești, acea ”insulă a ororii absolute, cum alta n-a mai fost în întreaga geografie penitenciară comunistă”(Virgil Iernuca, Fenomenul Pitești).

    A doua proiecție a filmului ”Între Chin și Amin” în regia lui Toma Enache a rulat, la Arad, cu sala plină. Noi, cei născuți în comunism, cei care am trăit Revoluția și timpul celor 30 de ani de după, tocmai am primit un pahar cu apă rece, la capătul unui drum parcurs sub arșiță și colb... prea mult colb. Dacă nu de mult, într-o discuție în cerc restrâns cu alți crescuți ”cu cheia de gât”, făceam trecerea în revistă a evenimentelor pe care am avut neșansa sau șansa a le trăi și nu credeam a mai avea de adăugat ceva anul acesta în secțiunea ”reparații istorice” (pe lângă reamplasarea statuii ecvestre a Regelui Ferdinand la Oradea, inaugurarea Casei Memoriale Iuliu Maniu de la Bădăcin și aducerea acasă a Reginei-Mamă Elena), în seara asta am adăugat, fără a sta pe gânduri, filmul ”Între chin și amin”. Atât de așteptat și apărut când credeam mai puțin că va mai fi cu putință... la 30 de ani de la Revoluție. 

    Pe o vreme ploioasă, preambul a ceea urma să trăim, nu doar să vedem, am ajuns cu jumătate de oră mai devreme la Cinema Arta pentru a ne face părtași ”minunii”. Gândul că am ajuns prea repede și că ”locuri vor fi oricum destule”, fiind la a doua proiecție, s-a risipit încă de la intrarea pe strada Vasile Alecsandri. Nu doar generația noastră și a regizorului Toma Enache de altfel, generația ’70, era în drum spre cinema ci și mulți dintre cei care prinseseră cu mult mai mult decât noi din ”bucuriile” comunismului. Dacă prezența noastră, a celor care așteptam și ne întrebam de ce nu a fost posibil un astfel de film în 29 de ani de libertate, a fost firească, bucuria serii a fost dată de numărul mare al tinerilor prezenți. O atmosferă de început deloc obișnuită vizionării unui film... tăcere. Liniștea de dinaintea furtunilor interioare ce aveau să urmeze... Și au urmat din plin.

   ”Între chin și amin” te poartă direct în anii ’50 și te face martorul unei povești tulburătoare. Tânărul compozitor Tase Caraman, proaspăt logodit, ajunge în infernul reeducării de la Piteşti. Credința îl va ajuta să supraviețuiască, iar după ieșirea din temniță va compune ”Odă lui Dumnezeu”, muzică ce o va salva pe logodnica sa, Lia, chinuită de aşteptarea omului iubit. Tribut adus celor care au cunoscut suferința și au purtat-o de la chin până la amin, filmul îți aduce în față imagini direct din infernul în care om contra om, român contra român au pus în scenă cel mai macabru experiment imaginat vreodată de mintea umană: Experimentul Pitești. 

    Experiment despre care, indiferent cât de greu de înțeles și acceptat ar fi, trebuie să știi ce a presupus: bătaia cu diverse obiecte, agăţarea de greutăţi mari de spatele "banditului" timp de 5-6 ore, statul cu ochii fixaţi pe un bec aprins, smulgerea părului, strivirea degetelor de la mâini şi de la picioare, aplicarea picăturii chinezeşti, obligarea de a consuma mâncăruri deosebit de sărate urmate de suprimarea apei, arderea tălpilor, bătaia peste fluierele picioarelor, asistarea la torturile în colectiv, bătaia cu capul de ciment, statul în picioare toată noaptea cu faţa la zid, mâncatul în patru labe direct din gamelă, fără lingură, atârnarea cu capul în closet, obligarea facerii necesităţilor în gamelele în care primeau mâncarea... și sunt doar o parte. 

   ”Bandiții”? Tinerii, elita studenților și intelectualilor care trebuia ”reeducată”, astfel încât să nu mai reprezinte niciun fel de pericol pentru regimul comunist. ”Reeducați” până la uitarea de sine și a tuturor valorilor, principiilor, aspirațiilor. ”Reeducați” până la lepădarea de credință, țelul suprem al comuniștilor care vedeau în ea cel mai mare dușman... până la a-i obliga să repete cele 10 porunci invers. Însă chiar și așa, în iadul Piteștiului, în seara de Crăciun, ei, mărturisitorii cu viața, făceau ca îngerii să coboare în celule și să cânte împreună cu ei ”Hristos se naște, slăviți-L!”... Au fost acolo, au îndurat Golgota cu Cel împreună cu care erau răstigniți în multe și umilitoare moduri pentru ca într-un final să poată face mărturia supremă: Hristos a înviat! Pentru că dacă în România este un loc în care Hristos a fost răstignit și înviat de câteva ori pe zi timp de mai mulți ani, acela a fost cu siguranță Piteștiul. Ar fi putut scăpa? Da. Lepădându-se de ei înșiși și devenind la rândul lor călăi. Unii au făcut-o, însă alții nu. 

    Atunci când oamenii tac, pietrele vorbesc! Uitarea impusă după 1952 despre ororile de la Pitești și tăcerea vinovată de după 1989 au făcut ca pietrele/zidurile să vorbească. Și, personal, cred că le-a vorbit într-un fel anume actorilor care au dat viață celor în a căror piele au intrat interpretându-le rolurile pentru că acolo nu știu cât a fost vorba de talent, interpretare de excepție și cât trăire. Au fost Acolo întru totul pentru noi și dacă și văzând acest film vom tăcea, pe bună dreptate, în scena finală Ciumău ne sfidează spunându-ne că „La cât de prost este românul, o sa creadă că filmul ăsta este ficțiune.” 

   Ei bine, dacă regizorul Toma Enache, într-un interviu pentru Adevărul, spunea că ”am considerat că este de datoria noastră să povestim lumii, atât cât putem noi, despre aceste adevăruri dureroase, despre suferinţele îndurate de aceşti superoameni, despre puterea lor de a răbda, şi în în final, de a ierta”, atunci, cu siguranță, datoria noastră este de a da mai departe vestea bună a apariției filmului ”Între chin și amin”, un film care te transformă cu ușurință din spectator în martor. Martor al unei părți dureroase a istoriei noastre... 

   Anul acesta marcăm 30 de ani de la Revoluția din 1989, iar dacă în acest an am vorbi despre un ”Om al Anului”, cu siguranță el ar purta un Nume: Toma Enache.