Pe un cer de un albastru limpede perfect, menit parcă a așeza pacea peste războaiele lumii, crucea de pe turla Paraclisului Facultății de Teologie Ortodoxă „Ilarion V. Felea” din Arad arăta astăzi, undeva înainte de ora 17.00, tuturor celor care ar fi vrut să o vadă, calea. Discretă, tainică, demnă, statornică în misiunea ei de a fi călăuzitoare sigură spre Înviere.

Ca într-o binecuvântată îmbrățișare a Cetății Aradului, la începutul Postului Mare, Preasfințitul Părinte Emilian Crișanul a început Slujba Canonului Sfântului Andrei Criteanul, luni, la Catedrala Veche, a continuat-o marți la Mănăstirea Hodoș-Bodrog, miercuri la Mănăstirea Gai, iar astăzi a plinit-o la Paraclisul „Sfântul Maxim Mărturisitorul şi Sfântul Mare Mucenic Mina” al Facultății de Teologie Arad. 

Un paraclis, o bisericuță cât o poveste de bine, devenită neîncăpătoare pentru copiii de toate vârstele veniți a fi în împreună-rugăciune, a-și pleca genunchii și a-și înălța inimile împreună cu Ierarhul, preoții și diaconii slujitori, în timpul fără de timp al uneia dintre cele mai frumoase slujbe ale Bisericii noastre. 

Făclie și călăuză în neliniștile acestei perioade a fost Cuvântul Preasfințitului Părintelui Emilian Crișanul pentru toți cei prezenți în această seară la bisericuța de la Teologie. Pentru că, făcând o paralelă cu războiul acesta pământesc care ne tot înspăimântă de câteva zile, trebuie să conștientizăm  că cel mai important este, indiferent de vremuri, să nu cădem victime ale războiului interior. 

Cuvântul Ierarhului

„Este o perioadă în care postim mai mult și ne rugăm mai mult, însă cu cât postim mai mult și ne rugăm mai mult, războiul din noi este mai puternic. Am observat în cuprinsul Canonului persoane sau personaje din Vechiul și Noul Testament care au dus o puternică luptă cu păcatul. Unii au biruit cu ajutorul lui Dumnezeu, alții au fost înfrânți, unii ne sunt așezați ca pilde pozitive iar altii ca pilde negative, astfel încât noi să avem exemple și ajutor în propriile lupte.

Ne uităm uităm în jurul nostru și vedem un război între oameni, între creștini, un război cu arme în care oamenii mor. Însă cel mai puternic război este războiul nevăzut, pentru că ne spune Mântuitorul Hristos că importantă nu este moartea trupului ci moartea sufletului. Acest război nevăzut a fost dus de părinții din vechime, părinții din pustie, din mănăstire, dar și cei din lume.

Cartea „Războiul nevăzut” a Sfântului Nicodim Aghioritul, o carte folositoare atât pentru monahi cât și pentru mireni, tâlcuită de Sfântul Teofan Zăvorâtul, ne arată cum trebuie să luptăm noi pentru a birui păcatul și moartea. Scrie acolo despre rugăciune, despre Sfânta Împărtășanie, dar scrie și despre comportamentul nostru interior, despre iubirea de sine sau reținerea de sine, aprecierea de sine sau prețuirea de sine. Scrie despre muncile sau ispitirile la care suntem supuși din partea vrăjmașului până la trecerea din această lume. Și ne învață Sfântul Teofan Zăvorâtul zicând că ostașii din acest război suntem noi, creștinii, cei care suntem botezați în numele Sfintei Treimi. Conducătorul acestei oști este Mântuitorul Iisus Hristos, împreună cu Maica Domnului, cu Sfinții și cu Sfinții Îngeri. Locul de război este inima noastră, pentru că în interiorul ființei noastre purtăm o mulțime de războaie (cu patimile, cu provocările, cu ispitele). Armele pe care trebuie să le folosim noi, sigur că nu sunt bombele, rechetele și nici puștile, ci sunt credința și nădejdea în Dumnezeu. 

Războiul acesta îl putem câștiga doar încrezându-ne în ajutorul lui Dumnezeu. 

„Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide” (Matei 7,7). Îi cerem lui Dumnezeu putere, Îi cerem lui Dumnezeu har, Îi cerem lui Dumnezeu ajutor, batem la ușa milostivirii Lui, căutăm învățătura Lui și mai căutăm ceva între armele acestea ale războiului nevăzut: împărtășirea cu Sfintele Taine, cu Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, care ni se oferă și spre iertarea păcatelor, și dobândirea vieții veșnice, dar și ca putere harică pentru a lucra în continuare pe frontul acestei vieți. 

Cât timp durează acest război? Durează toată viața aceasta pământească. La Sfintele Paști nu lăsăm armele jos, căci războiul nu s-a încheiat, spre deosebire de războiul acesta pământesc, care are un început și un sfârșit. Războiul pământesc are, din păcate, multe victime, însă important este să căutăm să nu fim victimele războiului nostru interior. Să ne gândim la ce lupte interioare s-au dat în sufletele Dreptului Iov, Sfântului Apostol Pavel, Părintelui Ilarion Felea, Sfântului Calinic de la Cernica sau al Sfântului Sava Brancovici. Oameni care au pătimit pentru credință, care au fost încercați și au fost supuși la lepădarea de Hristos și de credința ortodoxă, dar nu s-au lepădat. Mărturisitori ai credinței care nu au fost ispitiți doar de vrăjmașul, ci vrăjmașul a lucrat prin oameni care i-au torturat fizic și psihic pentru a se lepăda de Hristos. Noi suntem bine, suntem în biserică, ne rugăm, și indiferent câte încercări ale vieții am avea nu suntem în situația în care ei au fost, nu suntem torturați. Să ne rugăm lui Dumnezeu să nu ne încerce cu asemenea îngăduințe, pentru că nu știm cât am fi de puternici/rezistenți am fi.

Nu suntem nici în situația fraților și surorilor din Ucraina care trebuie să lase tot și să plece în lume. Situații cumplite pe care le-au trăit și părinții noștri dezrădăcinați din Banat și duși în Bărăgan. Deci să nu credem că noi suntem cei mai încercați, cei mai oropsiți. 

Să nu ne temem, căci cu noi este Dumnezeu! Dacă El este cu noi, de cine ne vom teme? Indiferent unde ne vom afla, important este să lucrăm pentru sufletul nostru și pentru mântuirea celorlalți. Să lucrăm în Biserică, cu dragoste față de Dumnezeu și de semeni! Cu smerenie, cu răbdare, cu neiubire de sine și cu discernământ. Să fim înțelepți, să fim luminoși și luminați, să fim ajutați de harul lui Dumnezeu pentru a ieși biruitori din această luptă.”, a spus Preasfințitul Părinte Emilian Crișanul.

Joi, 10 martie 2022, o altă zi în care chemați am fost a privi înspre noi. Am pornit cântând „Suflete al meu, suflete al meu, scoală! Pentru ce dormi?...”, însă acum, cu toate ziditoarele îndemnuri ale acestor prime zile de post la îndemână, primele zile de privit în oglinda conștiinței, putem căuta pacea răspunzându-i „suflete al meu, greu te-ai rănit de păcatele tale, dându-te vrăjmaşilor celor nebuni; ci având vreme acum cu umilinţă strigă: Nădejdea celor fără de nădejde, viaţa celor deznădăjduiţi, Mântuitorule, ridică-mă şi mă mântuieşte”.