În vremurile în care se râde despre aproape orice, prima parte a titlului de mai sus ar putea trece ușor drept o glumă bună, însă lucrurile sunt departe de a merge în direcția asta. De ce? Pentru că vorbim despre singurul român canonizat în Anul Centenarului. Acel An al Centenarului care ne-a prins pe picior greșit din multe puncte de vedere, dar în care Biserica a reușit a puncta esențial prin cultivarea comuniunii dintre generații și a recunoștinței față de făuritorii Marii Uniri. 

   Ei bine, pe lângă multe astfel de momente, în centrul cărora categoric stă momentul istoric al sfințirii Catedralei Naționale, a fost și un moment peste care, poate, am trecut cu prea multă ușurință: canonizarea unui episcop. Desigur, ne putem întreba ce legătură are Centenarul cu canonizarea unui episcop, însă dacă spunem că episcopul în cauză  a fost ales, aproape cu unanimitate, Senator al județelor Cetatea-Albă și Ismail, în primul parlament al României Întregite de la 1918, nedumerirea piere de la sine. 

 De ce vorbim acum despre un Sfânt, Sfântul Dionisie Erhan, la un an de la canonizare? 

    Canonizat la inițiativa Sinodului Mitropoliei Basarabiei ca urmare a demersurilor Episcopiei Basarabiei de Sud și pecetluită de ierarhii Bisericii Ortodoxe Române întruniți în Sinod în data de 25 octombrie 2018, în 2019, între 25 și 29 octombrie, Moaștele Sfântului Dionisie Erhan se află pe Colina Bucuriei. Și nu întâmplător, pentru că ieri, 27 octombrie 2019, la finalul Sfintei Liturghii închinate Sfântului Dimitrie cel Nou au fost prezentate Tomosul de proclamare și icoana, apoi intonându-se troparul Sfântului Ierarh Dionisie, Episcopul Cetății Albe-Ismail. 

Viața Sfântului Dionisie Erhan

Din Tomosul Sinodal, publicat pe basilica.ro, aflăm că acesta s-a născut în satul Bardar, judeţul Lăpuşna din Basarabia, la 2 noiembrie 1868, primind la botez numele Dimitrie. La vârsta de 15 ani, simţind dorul de Dumnezeu şi dorinţa de a îmbrăca haina monahală, Dimitrie a intrat în obştea Mănăstirii Suruceni, aflată în apropierea Chişinăului.

După şapte ani de ascultare a fost făcut rasofor, iar după alţi nouă ani a fost tuns în monahism, în anul 1899, primind numele Dionisie. în anul 1900 a fost hirotonit ierodiacon, iar în 1904 a fost hirotonit ieromonah. În anul 1908, Preacuviosul Părinte Dionisie Erhan a fost ales stareţ al Mănăstirii Suruceni. Tânărul stareţ a avut un rol de seamă în acele vremuri grele, lucrând cu osârdie la realizarea idealului de unitate al românilor, în perioada premergătoare momentului istoric de la 27 martie 1918, dar şi după acesta.

Pentru activitatea sa bisericească deosebită, dar şi pentru viaţa sa duhovnicească prin care ajunsese foarte cunoscut şi iubit de toţi basarabenii, a fost ales arhiereu vicar al Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului, fiind hirotonit la 22 iulie 1918, în Catedrala mitropolitană din Iaşi. În anul 1932 a fost numit Locţiitor al eparhiei vacante a Cetăţii Albe-Ismail, iar în şedinţa din 18 aprilie 1934 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a validat ca episcop al acestei eparhii.

Preasfinţitul Părinte Episcop Dionisie Erhan a păstorit eparhia Cetăţii Albe-Ismail până în 28 iunie 1940 când, din cauza anexării Basarabiei de către Uniunea Sovietică, s-a refugiat în Episcopia Argeşului, unde a păstorit între anii 1940-1941. Apoi, după eliberarea Basarabiei (1941-1944), împovărat de ani şi suferinţă, s-a retras la mănăstirea sa de metanie, Suruceni, trecând la Domnul, întru mireasma sfinţeniei, în data de 17 septembrie 1943. Sfintele sale moaşte au fost descoperite neputrezite în anul 2018, la împlinirea a 100 de ani de la hirotonirea sa în arhiereu.

Remarcându-se printr-o viaţă aleasă, prin rugăciune stăruitoare şi prin participare cu multă evlavie la sfintele slujbe, prin dragoste de Dumnezeu, prin blândeţe, dar şi fermitate şi demnitate în apărarea credinţei şi a neamului, ieromonahul Dionisie s-a A contribuit la restaurarea şi zidirea de biserici în eparhia sa, la intensificarea vieţii duhovniceşti prin înfiinţarea de instituţii pentru formarea clerului, s-a îngrijit de educaţia tinerilor prin înfiinţarea sau dotarea corespunzătoare a unor şcoli şi prin acordarea unor burse de studiu, a susţinut material familiile defavorizate, a înfiinţat azile şi orfelinate, precum şi o asociaţie care să sprijine soţiile văduve ale preoţilor.

De asemenea, s-a îngrijit de publicaţiile eparhiale, de activitatea mănăstirilor şi a parohiilor şi a lucrat cu multă râvnă la înnoirea duhovnicească în sudul Basarabiei. Sfintele slujbe le săvârşea întotdeauna cu evlavie şi în linişte, nevorbind cu nimeni, ci fiind neîncetat în stare de rugăciune.

La proclamarea canonizării sfântului basarabean au participat atât reprezentanți ai Mitropoliei Chișinăului (Patriarhia Rusă) cât și ai Mitropoliei Basarabiei (Patriarhia Română).

Din vremuri vechi pentru timpuri noi, un testament

Din Testamentul Episcopului Dionisie, o veritabilă mărturisire a patriotismului și a dragostei puse în slujba Bisericii Neamului Românesc, publicat pe site-ul Mănăstirii Suruceni din Moldova de peste Prut, și poate nevăzut de pe Colina Bucuriei în aceste zile, două sunt îndemnurile pe care ni le readuce în fața conștiințelor:

”Mântuiți-vă, fraților!”

”În tot timpul slujirii mele, mai ales în darul preoției și arhieriei mele, am căutat să fiu purtător de grije de sufletele mie încredințate de sfintele Biserici, păstorite de mine. Am tins să-mi fac cu deadinsul îndatorirea de păstor și slugă a lui Hristos. Am învățat cu timp și fără timp, propoveduind învățătura Evangheliei, păzindu-mi turma de lupii răpitori și tuturor toate făcându-mă, am căutat să fiu îndreptător pe calea mântuirii și nici de cum prilej de poticnire pentru cineva. Așa am înțeles slujirea Bisericii și la aceasta îndemn pe toți purtătorii de Har, de azi și de totdeauna.

Latura îmbogățirii duhovnicești și sufletești dintru început am pus-o mai presus de toate. În felul acesta am căutat să ajung a-mi aduna comori în ceruri și nu pământești, fiindcă iată mă despart de lumea aceasta nimic având. Dar în calea nevoinții acesteia întotdeauna Domnul a făcut luminarea mea și mântuitorul meu, de aceea mulțumesc acum lui Dumnezeu de toate și pentru toate, mutându-mă în pace cu încredințarea că viața mi-am păzit și calea mi-am săvârșit.

În această cale, ce apune acum, strig tuturor: «mântuiți-vă, fraților!».

”Faceți ca tot ce-i românesc să fie veșnic și nepieritor!”

Neamului meu întreg îi doresc întregirea granițelor și atingerea tuturor idealurilor, la care am aspirat noi și strămoșii noștri și pentru cari noi adesea ne-am pus în primejdii mari, scăpând de la dușmani până și pe cei ce plecau în 1918 să șteargă hotarul nedrept al Prutului.

Cu limbă de moarte îndemn pe toți la unire, bărbăție și credință întru apărarea sărăciei și moșiei românești strânși uniți în jurul Tronului Conducătorului nostru.

Fraților români, să faceți ca tot ce-i românesc să fie veșnic și nepieritor!

   Și cine știe, poate îndeplinindu-i testamentul ne vom putea bucura măcar de o parte din seninătatea sa în fața mutării în veșnicie: ”În felul acesta mi se pare că am încheiat toate socotelile mele cu cele pământești, îndemnând pe toți frații creștini de totdeauna să se mântuiască în credința noastră, singura adevărată și veșnică. Mulțumind lui Dumnezeu pentru toate ce mi-a trimis în viață sunt gata a mă înfățișa Judecătorului Celui Preaînalt, Drept și Veșnic, căruia slava i se cuvine în vecii vecilor”, cuvinte cu care avea să pecetluiască același Testament. 

Dionise Erhan, Călugăr, Senator și Sfânt. Se poate!