Elena Țega, „Bunica noastră, a tuturor”, veteran de război și maior în retragere, a împlinit în ziua de Crăciun 101 ani.  

După ce mai întâi i-au împodobit bradul, după tradiție, în fața geamului din apartamentul în care locuiește, militarii Academiei Forțelor Terestre i-au invitat pe sibieni să li se alăture în ziua în care aceasta a împlinit 101 ani.  

„Elena Țega. Bunica noastră, a tuturor, împlinește de Crăciun 101 ani! 

Este Maior (în retragere). Și veteran de război. A bătut cărările sacrificiului și gloriei alături de luptători, ca soră medicală într-un spital mobil de front, de la Drăgășani și până în Munții Tatra. Acum deapănă amintiri... celor ce învăță, scriu sau fac istorie. 

Și ne așteaptă... nerăbdătoare și înfrigurată, la geamul deschis, să vadă când venim cu bradul. Asemeni unui copil mic, în așteptarea lui Moș Crăciun. I se încălzește fața când vede globurile (păstrate cu grijă de anul trecut) și luminile licărind în pom, la îngânarea zilei cu noaptea. Vecini, trecători mirați, colegi din Academie, copii, ne adunăm o mână de oameni și îi cântăm o colindă. Pentru azi și pentru mâine... La plecare nu-i mai ajung mâinile să ne îmbrățișeze pe toți și ne spune că ne așteaptă sâmbătă, să ne bucurăm de cei 101 ani ai ei... 

În 25 decembrie, la 11.30, noi o să fim acolo (în Terezian, pe str. Daliei, bl 52 - la fereastra cu pom de Crăciun în față)... Bunica Elena te așteaptă și pe tine!”, scriau pe pagina de socializare, în urmă cu câteva zile, reprezentanții AMVVD Sibiu.  

Elena Țega a ajuns pe front la sfârșitul lunii august 1944 și a stat opt luni. Avea puțin peste 20 de ani și era singura fată din cele care au făcut cursurile de asistente la Drăgășani, care pleca în infernul războiului și al șaselea membru al familiei sale. Toți cei cinci frați ai ei erau pe front,  potrivit turnulsfatului.ro

Profesorul Dan Ramf a vorbit mai multe zile cu bunica Elena, în anul 2016, realizând un emoționant interviu pe care l-a publicat în volumul „Bunicii noștri, eroii noștri”: 

„La sfârşitul lui august 1944 a venit la noi colonelul Stochiţoiu cu ordinul de mobilizare pentru mine, plecam pe front ca sanitar. Tata era trist, mama plângea de se rupea cămaşa pe ea, tăticul l-a întrebat pe acesta: 

„-De unde a venit ordinul, dacă nu se poate amâna, cum să plece Leana mea?”  Răspunsul a fost scurt: 

„-Domnule Gogâlea (n.r numele de familie al părinților ei) e ordin, lucrurile astea nu se pot discuta”. Aveam instrucţiunile scrise pe biletul de mobilizare: 

 „Veţi fi primită în gară de autorităţi, te vei da jos ultima din tren şi vei scoate o batistă albă”. Când am plecat din Drăgăşani tata s-a urcat în tren şi m-a dat în grija unei familii care mergea la Bucureşti spunându-le: 

„-Vă rog aveţi grijă de ea, e fiica mea, este mobilizată pentru front”. Apoi s-a întors către mine, mi-a luat capul în mâini şi mi-a spus: 

 „-Să fii aşa cum ai fost şi aici, cu capul pe umeri, să fii cuminte şi să-ţi faci datoria”! Vorbele astea nu le-am uitat niciodată. 

Am ajuns dimineaţa în Bucureşti, trenurile aveau întârzieri, circulau greu. În Ploieşti trenul a fost oprit pe câmp, americanii bombardau oraşul. Dimineaţa pe la orele 11.00 am ajuns în sfârşit la Bucureşti, am coborât pe peron cu o batistă albă în mână, acolo mă aştepta prinţesa Suciu Elisabeta. Era o doamnă la vreo 60 de ani, care-mi spune: 

„-Pe tine cine dracu te-a adus aici”? 

 Pe mine m-a pornit un plâns, prinţesa și-a dat seama de vorbele sale şi m-a liniştit. Împreună am mers acasă la dânsa, acolo guvernanta mi-a dat de mâncare, am făcut o baie şi m-am culcat. La orele 13 m-a trezit guvernanta şi împreună cu prinţesa am mers la spitalul „Regina Maria” să vedem dacă nu figurez pe lista lor. Nici nu am ajuns bine acolo, că iar au început  bombardamentele, ne-am ascuns într-un adăpost la Gara de Nord. După ce s-au oprit, am mers la spital, acolo veneau Salvările, plecau, a căzut o bombă pe spital şi evacuau răniţii. Am dat şi eu imediat ajutor, în timpul acela prinţesa a mers să mă caute pe liste. Spitalul avea pe el pusă o pânză mare cu o cruce roşie pe ea, dar tot a lovit-o bomba. De aici am fost trimişi la minister, dar nu m-au găsit nici aici. Atunci prinţesa a vorbit cu ministrul în persoană, care i-a spus: 

 „-Ţine-o la dumneata până vom vedea ce  vom face cu ea”. Au trecut câteva zile(vreo 4?) până s-au limpezit apele şi am plecat pe front. 

La începutul lui septembrie m-am prezentat la Gara de Nord, acolo erau prezente oficialităţi ale statului român, MS Regele Mihai, Regina mamă Elena, ministrul apărării şi câţiva comunişti. Regele Mihai era îmbrăcat în uniformă militară şi era frumos foc! Regina Elena era îmbrăcată întru-un costumaş gri deschis, pe cap avea o pălărie şi purta ochelari de soare. La plecare, dânsa m-a pupat pe frunte şi mi-a spus: 

„-Să faceţi cinste şi mai departe”! Am fost aşa de emoţionată! Imediat am fost repartizată la Spitalul 4 A de Campanie, echipa de medici era condusă de medicul chirurg Zamfir Zamfirescu, ajutat de medicul internist Ilie Petre, de doctoriţa prinţesă Maria Ghica, de prinţesa Bălan care era tot soră medicală ca şi mine. Mai aveam în ajutor câţiva brancardieri. Prinţesa Ghica era medic anestezist, avea cam 38 de ani, iar prinţesa Bălan în jur de 40 de ani. Înaintea noastră a sosit un tren de militari, apoi am plecat noi, cu trenul sanitar numarul 17 spre Banat. 

După ce s-au făcut prezentările, primele cuvinte ale şefului nostru au fost: 

„-Fetelor, noi tratăm omul, nu naționalitatea, răniţii nu sunt vinovaţi pentru faptele conducătorilor, noi ne facem datoria cu suflet curat indiferent că e român, neamţ, ungur, rus sau evreu”! Aceste vorbe bunica Elena le-a repetat cu admiraţie în timpul întâlnirilor cu dânsa, şi azi după mai bine de 70 de ani, bunica admiră umanismul şi omenia medicilor de altă dată. Când am ajuns în zona Aradului ne-au dat jos din trenul 17 şi ne-au pus în maşini”, scrie profesorul Dan Ramf în volumnul „Bunicii noștri, eroii noștri”. 

La mulți ani, Bunica noastră, a tuturor! 

Foto: Facebook / AMVVD Sibiu / Ionuț Văidean