Mulți sunt cei care pun înfăptuirea Marii Unirii strict pe seama celor întâmplate la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia. Sunt istorici care nu știu că deciziile au fost luate, cu câteva luni înainte, la Arad. Aici, Consiliul Național Român Central a optat, ca loc de consfințire a deciziilor unioniste, pentru Alba Iulia, unde a fost un important centru al Daciei romane, unde s-a săvârșit prima unire politică a Țărilor Române de către Mihai Viteazul, în 1600, unde fuseseră uciși în chinuri Horea, Cloșca și Crișan, în 1784, și întemnițat Avram Iancu, în 1848. În plus, Alba Iulia se află, geografic vorbind, în chiar inima României. Se poate spune, fără să greșim, că Aradul a ales Alba Iulia, pentru ca Alba Iulia să aleagă, la 1 Decembrie 1918, Țara. 

De-a bușilea, Țara

Caut urmele Unirii, în Arad, după un secol și încă puțin. N-aș fi avut nici o șansă să le găsesc, dacă n-aș fi avut un ghid inimos, profesorul de istorie Cristian Stoica. Îmi arată, pe rând, clădirile Unirii. Clădirea care a adăpostit ziarul ”Tribuna”. Palatul ”Românul”, în care s-a aflat redacția ziarului cu același nume, dar și locuința lui Vasile Goldiș, ”ideologul Unirii”. Clădirea fostei Prefecturi, cu sala ”Iuliu Maniu”, în care, în 1918, au fost negociate condiţiile desprinderii Transilvaniei de Ungaria. O altă clădire, în care s-au desfăşurat, în noiembrie 1918, tratativele între reprezentanţii Consiliului Naţional Central Român şi delegaţia guvernului maghiar, privind soarta Transilvaniei. Fostul Spital TBC (Școala Civilă Ortodoxă Română de Fete), clădire ridicată pe banii filantropului și cărturarului basarabean Vasile Stroescu, în a cărei sală festivă s-a decis ca unirea Transilvaniei cu România să fie făcută prin convocarea unei Mari Adunări Naționale care să se desfășoare la Alba-Iulia la 1 Decembrie 1918, dar și casa avocatului Ioan Suciu, cel căruia i-a revenit organizarea, din punct de vedere administrativ, a evenimentelor ce aveau să schimbe soarta poporului român. 

Mă simt copleșită de-atâtea clădiri, de-atâtea imagini, de-atâta istorie. Pe cele mai multe dintre aceste clădiri, nici un semn, o plăcuță cât de mică, care să vorbească, fie și-n cuvinte puține și seci, despre bucata de istorie care s-a trăit într-însele. Nu vreau să știu ce anume se află acum dincolo de toate aceste ziduri. Pentru că acest ”acum” n-ar exista dacă n-ar fi existat acel ”atunci”, în care vreau să mă-ntorc, cumva, ca-ntr-un prezent continuu, palpabil și viu. 

Ajungem la casa lui Ștefan Cicio Pop, președintele Consiliului Naţional Central Român, pe strada ce-i poartă, astăzi, numele. O casă la stradă, cu tencuiala stând să cadă, semn al nepăsării celor care, deși știu și pot, nu vor să facă ceva. O plăcuță mică, maronie, cu câteva cifre ce-i atestă calitatea de ”monument istoric”. Atât. A, da! Și, ceva mai sus, patru găuri, singurele rămase în urma unei plăci comemorative ce-i putea informa pe trecători pe lângă ce bucată de istorie le e dat să treacă. Poarta de lemn pare a casei, dar e, mai degrabă, una a timpului. Dincolo de ea, istoria. Așa cum a fost. Așa cum rămâne.

Pășesc în ”sufrageria Unirii”. E 1918. Noiembrie, 20. Consiliul Național Român Central discută convocarea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, în vederea unirii cu Regatul României. Prin ferestre, lumina intră vămuit, căci între ele și exterior stă coridorul cel lung, cu un perete întreg de sticlă, spre micuța curte interioară a casei. Au ales să discute aici, și nu în camera cea mare, de la stradă, ca un fel de măsură suplimentară de siguranță. Căci aveau să decidă soarta Țării, într-o vreme când imperialii bicefali ucideau pe oricine ar fi ridicat glasul pentru libertate și autonomie. Sunt 12 bărbați, în puterea vârstei: Vasile Goldiș, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ștefan Cicio Pop, Alexandru Vaida-Voievod, Aurel Vlad, Tiron Albani, Ion Flueraș, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu și Baziliu Surdu. Îi privesc cum stau adunați în jurul mesei, plină cu documente. Vorbesc pe rând, fără a se întrerupe unul pe altul. Nimeni nu ridică vocea, căci aici nu e loc de orgolii. Nu e loc nici de ezitări, de greșeli, de îndoială. Abia a început postul Crăciunului, iar ei trebuie să cumpănească bine fiecare pas din toți cei ce vor duce la Marea Unire de la 1 Decembrie. Așa cum Fecioara va să-L nască pe Pruncul Sfânt, ei au de născut o Țară și-și pun, pentru asta, toată nădejdea în Dumnezeu. 

Îi privesc. Și plâng. Căci, uneori, oricât de bun mânuitor al cuvintelor ești, ceea ce se-ntâmplă să simți într-un moment astral n-ai să poți niciodată împărtăși pe de-a-ntregul altora, oricât de apropiați îți sunt, oricât de bine te-ar cunoaște. Pot fi martori ai bucuriei tale, pot fi cei care au generat-o, cu intenție sau doar dintr-o dumnezeiască întâmplare, pot fi ei înșiși cei cărora li se datorează bucuria ta. Dar cât de adânc ți-a fost atins sufletul ai să știi doar tu și Dumnezeu. Cel care face să fie ce trăiești. E 2018. Noiembrie, 20. Pășesc cu grijă în ”sufrageria Unirii”, locul pe unde va fi umblat, de-a bușilea, Țara. 

”Vă conjur să ieșiți din politică!”

”Nimic nu e întâmplător! Dumnezeu le rânduie pe toate!”, mi se spune. Știu asta. Iar acum o și simt, fizic cumva. În ”sufrageria Unirii”, pe peretele cel mare, un tablou îngălbenit de vreme îl înfățișează pe proprietarul de odinioară al casei. O statură impunătoare, un zâmbet calm, abia sesizabil, un om așezat, emanând liniște și siguranță, dincolo de timp: Ștefan Cicio Pop.

Dar cine a fost Ștefan Cicio Pop? Rămas orfan de mic, el a trasat, prin destinul său, o linie invizibilă prin întreg Ardealul. Născut, în 1865, într-un sat de lângă Cluj, crescut de un unchi, la Gherla, își face studiile primare și medii la Dej și Sibiu. După ce-și obține doctoratul în Drept, după studii universitare la Budapesta și Viena, se întoarce în țară și se stabilește la Arad. În 1894 a fost principalul avocat al Memorandiștilor și a reușit să obțină achitarea acestora în procesul intentat de către autoritățile maghiare. A fost un temut susținător al cauzei țăranilor din Arad și un avocat al apărării în procesele de presă înaintate românilor de către stăpânirea maghiară de atunci. Din 1905, deputat de Șiria în Dieta Ungariei, susține, timp de 14 ani, cauza românilor din Transilvania. În 1906 a fost condamnat la Cluj de autoritățile maghiare la trei luni de temniță și o amendă substanțială, pentru două articole de presă care contraveneau politicii oficiale austro-ungare privind națiunea română din Transilvania. 

Din toamna lui 1918, Ștefan Cicio Pop își pune casa la la dispoziția Consiliului Național Român Central. Se spune că, tot pe-atunci, unul dintre politicienii vremii l-a atenționat că, prin implicarea sa în toate aceste demersuri antiimperiale, își pune în pericol pruncii. ”Tu ai copii?”, l-a întrebat, la rândul său, Ștefan Cicio Pop. ”Știi bine că nu!”, i s-a răspuns. ”Eu am cinci și toți vor rămâne în casă. Nimeni nu va îndrăzni să ne facă ceva, căci avem dreptate!”, a spus politicianul. 

Ștefan Cicio Pop a condus Marea Adunare de la Alba Iulia, în calitate de președinte al Consiliului Național Român Central și vicepreședinte al Marii Adunări. Tot la Alba Iulia este ales membru al Marelui Sfat Național al Românilor din Transilvania, iar o zi mai târziu, în 2 decembrie 1918, este ales și membru al Consiliului Dirigent, ocupând funcția de vicepreședinte. Imediat după Unire, este ministru fără portofoliu în Guvernul Regatului României, ocupându-se, alături de Vasile Goldiș și Alexandru Vaida-Voevod, de integrarea administrativă și legislativă a Transilvaniei în Regatul României.

În seara zilei de 1 Decembrie 1918, pe când Cicio Pop nu se întorsese încă de la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, asupra casei sale din Arad s-au tras focuri de armă. Incidentul a fost semnalat în ziarul ”Românul”: ”(...)mâini criminale au ridicat arma asupra casei dlui.dr. Ștefan Cicio Pop. Glonțul criminalului a pătruns prin ferestrele duble de lângă poartă, adâncindu-se în păretele din fața ferestrii. În chilia asupra căreia s-a pușcat dormea în noaptea aceea fiul dlui. Cicio Pop, Alexandru”. Va fi fost acesta primul din motivele ce l-au determinat pe Ștefan Cicio Pop să le spună urmașilor săi: ”Am făcut tot ce am putut pentru ţara asta şi pentru poporul român. Vă conjur ca la moartea mea să ieşiţi cu toţii din politică, pentru că vreau să fiţi exemple de oameni vrednici, oameni de omenie! Să nu încercaţi să trăiţi din politică! Încercați să vă câştigaţi cinstit prezentul pe care îl trăiţi, căci aşa veți putea face mult mai mult pentru ceilalţi”. 

”Din Arad s-a convocat Marea Adunare Națională de la Alba Iulia”

Și biografia lui Vasile Goldiș, ”ideologul Unirii”, pare să-mbrățișeze, simbolic, țara. Tatăl, preot, se trăgea din zona Bihorului, iar mama sa, la rândul ei fiică de preot, din zona Făgărașului. Vasile Goldiș, născut în ținuturile arădene, absolvă prestigioase universități, de filozofie și litere, ale vremii, din Budapesta și Viena, apoi se întoarce în țară, ca profesor la Caransebeș și Brașov. Colaborator permanent al ziarului ”Tribuna poporului” din Arad, din anul 1897, Goldiș susține, alături de Vasile Lucaciu și Ioan Russu-Șirianu, noua orientare politică a românilor, bazată pe activismul parlamentar, total opus pasivismului de până-atunci, extrem de păgubos pentru români. Patru ani mai târziu, se stabilește la Arad și conduce, din 1911, ziarul ”Românul”, cunoscut drept cartierul general al luptei politice românești. Ca director al ziarului, Vasile Goldiș refuză semnarea declarației de fidelitate față de guvernul ungar, ceea ce atrage după sine suspendarea apariției ziarului, din 1916 până aproape de Unirea cea mare.

Ridicând cu vehemență glasul, în Parlamentul de la Budapesta, împotriva unei legi care urmărea eliminarea limbii române din absolut toate școlile, Vasile Goldiș este momit de inițiatorul legii, contele Apponyi, cu o funcție ministerială în guvernul maghiar, pe care o refuză cu demnitate: ”N-am venit aici să-mi câştig vreun os de ros, ci am venit să lupt pentru drepturile națiunii mele. Dați acestei națiuni drepturile care i se cuvin, mie nu-mi mai trebuie nimic!”. 

Spre apusul vieții, Vasile Goldiş sintetizeazǎ locul şi rolul oraşului Arad în pregǎtirea evenimentelor revoluționar-naționale de la 1918-1919: ”Logica inevitabilă a istoriei tot Aradului i-a sortit rolul conducător la înfăptuirea unirii. Din Arad s-a organizat şi condus, prin Consiliul Național, revoluția glorioasă, în toamna anului 1918. Din Arad i s-a trimis guvernatorului Karoly, la Budapesta, ultimatumul prin care, înainte de a fi intrat un singur dorobanț în Ardeal, se cerea sub stăpânire românească întreg teritoriul Transilvaniei. Din Arad s-a convocat Adunarea Națională, iar la Alba Iulia, un arădean a propus unirea şi a fost autorul hotărârilor istorice ale adunării”.

Puțină istorie

Consiliul Național Român Central își începe activitatea la 2 noiembrie 1918, la Arad, în casa lui Ștefan Cicio Pop, care este numit președinte al consiliului. Tot acum, se începe formarea organizațiilor teritoriale, prin intermediul cărora consiliul a condus efectiv viața politică din Transilvania. O săptămână mai târziu, consiliul trimite guvernului maghiar o notă diplomatică, redactată de Vasile Goldiș, solicitând preluarea puterii depline de guvernare asupra teritoriilor locuite de români în Ardeal și Țara Ungurească și transmiterea către consiliu a autorității politice, administrative și militare a celor 23 de comitate din Transilvania și a părților românești din comitatele Bichiș, Cenad și Ugocea. Termenul de îndeplinire a acestor solicitări este 12 noiembrie 1918, ora 18. Guvernul maghiar solicită o amânare de 12 ore, iar apoi trimite la Arad o delegație, pentru tratative. Condițiile puse de guvernul maghiar sunt respinse, după două zile de negocieri. 

Fără nici o întârziere, Consiliul Național Român Central ia hotărârea de a declara unirea românilor transilvăneni, crișeni, bănățeni și maramureșeni cu Regatul României, într-o Mare Adunare Națională. Tot atunci, este elaborat și un regulament pentru alegerea deputaților care urmau să voteze, la Alba Iulia, Unirea cea Mare, câte cinci din fiecare circumscripție electorală, aleși prin vot universal deschis. Era pentru prima dată când și bărbații, și femeile aveau dreptul de a-și exprima votul direct. 

Misiunea organizǎrii şi pregǎtirii Marii Adunǎri Naționale de la Alba-Iulia i-a fost încredințată avocatului dr.Ioan Suciu, președintele Partidului Național Român. Suciu s-a deplasat în mai multe localitǎți din Transilvania şi a luat legǎtura direct cu locuitorii şi liderii locali, comunicându-le cerințele Consiliului Național Român Central privitoare la Marea Adunare Naționalǎ de la Alba-Iulia. O sarcină deloc ușoară, căci întreaga lume civilizatǎ era cu ochii ațintiți asupra românilor. 

Ziduri care cad

Sunt tot în ”sufrageria Unirii”, din casa lui Ștefan Cicio Pop. Nu e muzeu aici, nici casă memorială, în subordinea vreunei instituții de specialitate. Timpul pare să fi încremenit cumva la momentul 1918. Lumina are o consistență grea, iar din pereți răzbat, ca din niște megafoane tainice, cuvintele ce ne-au născut Țara. 

De când familia lui Cicio Pop a fost alungată din casă, în 1949, celor care au locuit în ea nu le-a păsat câtuși de puțin de îngrijirea imobilului, cu atât mai puțin de încărcătura istorică a clădirii. Când a fost recuperată, după Revoluție, casa se afla într-o avansată stare de degradare și nimeni nu credea că poate avea din nou un aspect decent. Și, totuși, aici a locuit, după 1990, Alexandru Liviu Birtolonu, fiul Anei Cicio Pop, cea mai mare din cei cinci copii ai marelui om politic Ștefan Cicio Pop. Din păcate, Alexandru Birtolonu s-a stins din viață la vârsta de 82 de ani, cu doar două luni înainte de Centenar. Acum, fotografia sa stă lângă cea a bunicului Ștefan Cicio Pop, luminate discret de două candele. Le-a aprins Jeanine Badohu Birtolonu, văduva lui Alexandru, cea care ne-a primit cu ospitalitate în casă. E originară din Gabon și nu vorbește românește, deși înțelege mult din ceea ce vorbim. Ne vorbește în franceză, dar cu atâta însuflețire, încât pare să fi trăit ea însăși amintirile soțului său și pe cele ale bunicului acestuia. Poate și pentru că Alexandru Birtolonu a fost singurul dintre urmașii lui Ștefan Cicio Pop care s-a zbătut să recupereze proprietățile familiei, confiscate de comuniști. A crezut, naiv, că problema aceasta va fi rezolvată în doi-trei ani, după Revoluție, când s-a întors acasă, după aproape 40 de ani de exil. Au trecut 32 de ani de-atunci, iar Alexandru Birtolonu a murit, fără să reușească să-și ducă la bun sfârșit intențiile.

Cu siguranță, munca și devotamentul pe care Alexandru Birtolonu le-a investit în casă au făcut ca aici să se simtă încă vie și întreagă istoria zbuciumată a Unirii. Doar fațada casei e neschimbată. Prea multe autorizații, prea multe aprobări și birocrație au stat în calea intenției familiei de a o reface, de a-i da un aspect îngrijit și decent, așa cum se cuvine, deși ar fi suportat din fonduri proprii contravaloarea lucrărilor. 

Nu numai la Arad, dar mult mai vizibil aici, totuși, curmezișurile minoritarilor, dublate de nepăsarea crasă a autorităților, îi împiedică pe români să-și cunoască istoria. Din pereții casei lui Ștefan Cicio Pop au dispărut urmele gloanțelor trase în decembrie 1918. În istoria contemporană, însă, găurile ignoranței sunt vizibile. Sunt adânci și sângerează încă. 

Camelia Stârcescu