Festivalul Internațional George Enescu a ajuns la final. 29 de zile de bucurie, 29 de zile de viață, 29 de zile în care capitala României a fost centrul cultural al lumii. Și, da, între cele 29 de zile, două au fost cele în care noi, arădenii, am adăugat bucuriei și mândria de a avea pe scena acestui Festival, pentru două zile consecutiv, pe arădeanul Ștefan Șimonca-Oprița. Și cu atât mai mari și bucuria și mândria, cu cât Ștefan a participat din postura de concertmaestru în cele două concerte susținute de Orchestra Les Dissonances, al cărei director artistic și fondator este maestrul David Grimal. 

Am vorbit cu Ștefan înainte de urcarea pe scena Festivalului George Enescu și, așa cum era firesc, și după.  

Deloc surprinzător, Ștefan a fost, în toate cele mărturisite, exact așa cum il știam: entuziasmat, cu vorbele mereu la el, realist și cu toate cele ale sufletului așezate la vedere pentru toți cei care și-ar dori să cunoască din ce este plămădită inima unui artist. Un artist care cântă „pentru oameni, pentru cei apropiați, pentru cei care nu mai sunt, pentru el, și cântă pentru că are cui să cânte”, după cum avea să ne spună.

Îngrijorarea și Fericirea unui violonist  

Recunoaștem sau nu, anul 2020 ne-a afectat pe fiecare dintre noi, indiferent de domeniul de activitate, de puterea sufletească de a face față noilor încercări, indiferent de locul în care ne-am aflat sau de statutul social.  

L-am întrebat pe Ștefan ce a însemnat pentru el faptul că a ajuns din nou pe scena Festivalului. Ce rezonanțe a avut în sufletul său perioada de dinainte și de după.  

„Sunt nespus de fericit, realmente surprins de felul în care sufletul meu trăiește împlinit o stare din care nu aș vrea să evadeze, pe cât de mult posibil. Sigur, depinde doar de mine cum privesc situația. Peste câteva săptămâni îmi va lipsi atmosfera celor două concerte din Festival sau voi fi recunoscător că am avut parte de o astfel de experiență (experiență care mi-a schimbat viața)? Probabil o combinație între cele două, nu știu... 

Pentru mine, totuși faptul că Festivalul Enescu s-a desfășurat e adevărata surpriză, adevărata bucurie. Am petrecut prea mult timp gândindu-mă la cele mai neplăcute scenarii, îngrijorându-mă că evenimentul românesc bianual care păstrează România din punct de vedere cultural și uman la un nivel tot mai rar întâlnit în secolul al XXI-lea va pieri sub ochii noștri ca rezultat al răspândirii "virusului vedetă" (chiar dacă, pe de altă parte, mi-am dat seama cum nu boala se răspândește cel mai rapid, ci efectul pe care îl cauzează frica de infectare, frică de altfel absolut firească până într-un punct pentru fiecare dintre noi). 

Tocmai de aceea îmi doream din tot sufletul ca Festivalul George Enescu să supraviețuiască, fiind cred conștient de puterea artei, care ne salvează de frici, ni le consolidează dacă e cazul, ne ajută să ne regăsim dacă suntem pierduți.”, ne-a spus Ștefan Șimonca-Oprița. 

Despre Festivalul Enescu și despre reîntâlnirea cu publicul 

Oricât am încerca să înțelegem ce înseamnă pentru o orchestră să cânte într-o sală goală, ce înseamnă pentru un violonist să nu vadă/simtă răspunsul dat de public sunetului revărsat din mânuirea cu măiestrie a arcușului, nu, nu putem înțelege. Putem intui, dar niciodată înțelege în profunzime. 

„O lună de zile la fiecare doi ani, Bucureștiul se schimbă, este centrul cultural mondial, locul unde cele mai importante orchestre și coruri, cei mai importanți oameni din istoria muzicii clasice contemporane, de asemenea critici importanți și neimportanți (care pe muzicieni îi ajută ori cu un feedback onest, ori cu observații nefondate, uneori exagerat de subiective care dau în penibil, ori cu o serie de fraze pompoase mereu amuzante) și mulți alții se adună și ascultă muzică. În zilele pe care mi le-am petrecut în capitală, am simțit cum această lume (destul de mică de altfel) a muzicienilor avea nevoie mai mult ca niciodată de un astfel de moment, de un astfel de eveniment cultural. Ne-a lipsit adrenalina dinainte de concert, ne-au lipsit secundele de liniște (dacă nu sunt întrerupte de un telefon...) de după primele aplauze și înainte de începutul lucrării, ne-au lipsit aplauzele de la finalul concertului, sălile de concert cu scaunele ocupate, muzica... 

Toate ne-au lipsit. Dar nimic din toate acestea nu ne-ar fi lipsit dacă am fi avut un public (de care ne era atât de dor), care chiar și prin simpla prezență să ni le ofere pe toate. Să auzi ovații după luni întregi de concerte în săli goale este o binecuvântare, e hrană pentru suflet și trup, e Mens sana in corpore sano după o secetă existențială! Firește, asta e ce simt eu, dar ca mine sunt mulți. Publicul e cel pentru care facem ceea ce facem, cum să nu fie absurd fără?” , a spus arădeanul nostru.

„Cântăm pentru oameni” 

Despre cei pentru care cântă și impactul deosebit pe care „sala plină” îl are asupra muzicienilor, Ștefan ne-a mărturisit: 

„Cântăm pentru oameni; cântăm pentru cei apropiați (am avut bucuria de a cânta în Festival alături de prieteni pe scenă și cu familia în sală), cântăm pentru cei care nu mai sunt, cântăm pentru noi, cântăm pentru că avem cui să cântăm, întotdeauna... Am simțit asta mai puternic ca niciodată pe 20 septembrie, după cele două concerte din București, la "reuniunea" cu publicul parizian, care a umplut Sala Mare Pierre Boulez a Filarmonicii (2400 de locuri).  

Chiar și la intrarea pe scenă a orchestrei, chiar înainte ca Suita de balet Daphnis și Chloé de Maurice Ravel să înceapă, ropotele de aplauze și ovațiile nu s-au mai oprit. Surpriza a fost mare și datorită capacității 100% a Sălii "pe timp de Covid", spre deosebire de Sala Palatului din București, unde a fost de 70% pe tot parcursul lunii septembrie. Se simte și se resimte, e crucial momentul în care muzicianul intră pe scenă și nu observă o sală plină, e o fracțiune de secundă care definește calitatea concertului, după părerea mea. Sunt multe minutele în care noi, muzicienii, simțim cum cei din sală respiră dimpreună cu noi, "cântă" dimpreună cu noi (din păcate mulți oameni și-au pierdut interesul începând de prin iunie-iulie 2021, când Festivalul organiza vânzarea biletelor și abonamentelor, totodată anunțând și restricțiile, și chiar dacă ulterior unele detalii organizatorice și reguli sanitare s-au schimbat în bine, multora nu le-a mai păsat, și astfel din capacitatea de 70% a Sălii, prezența în sală a fost de puțin peste 50%). Oricum, extazul rămâne același.” 

Un ochi râde altul plânge. Enescu, succes mai mare la Paris decât la București 

„După cum spuneam, nemaitrăind o astfel de primire din partea unui public, șocul creat de aplauzele puternice ale parizienilor a fost și mai mare la a doua lucrare din concert, Capriciul Român de George Enescu. Nu mă așteptam ca Enescu să aibă un succes mai mare la Paris decât la București, dar trebuia să fiu mai atent la unele aspecte ignorate foarte des în societatea românească actuală. Promovarea lui Enescu nu este o prioritate pentru viața culturală a românilor și e încă probabil rar înțeles, chiar și la concertele din cadrul Festivalului care îi poartă numele. Dar nu mă întristez, dimpotrivă sunt mai mult decât recunoscător pentru ceea ce zilele de 16 și 17 septembrie 2021 m-au învățat și îmi reamintesc bucuros de seara concertului de la Paris, gândindu-mă la succesul Ritualului Primăverii de Igor Stravinsky, cu care seara aceea s-a încheiat. Nu o voi uita niciodată.”

Prietenie și muzică. Muzică și prietenie 

„Am mărturisit atât de multe în rândurile de mai sus și sunt frustrat că nu am menționat nici măcar o dată numele celor cărora m-au înconjurat în tot acest periplu. Mă refer la prietenii mei, membri ai orchestrei Les Dissonances, alături de care mi-am petrecut cea mai frumoasă perioadă de până acum a carierei mele încă la început. Lui David Grimal, profesorul și prietenul meu, îi mulțumesc și îi sunt recunoscător pentru tot, considerând inutil să mai adaug ceva. Prietenilor mei Vlad Baciu, Maria Marica, Abi Smeu și Valentin Șerban le sunt veșnic dator pentru toate momentele petrecute de-a lungul timpului în compania unui altuia, dar mai ales în decursul ultimelor săptămâni. Împreună am trecut prin clipe uneori, alteori secunde, deseori minute sau chiar ore întregi de care nu ne va fi dor sau care nu ne vor lipsi, fiindcă rămân cu noi, în sufletele și în amintirile noastre pentru tot restul vieții. Am greșit crezând că turneul va avea un sfârșit... Nu e gata. Singur, într-o cameră la mansardă, mă reîntorc cu gândul și cu tot sufletul meu la acele momente, care nu se vor termina niciodată.” , a mai spus Ștefan.

2021, un Festival care ne ține sus pe harta culturală a lumii și un arădean cu care mândrim: Ștefan Șimonca-Oprița. Să ne bucurăm de el! Să ne bucurăm de realizările lui! Să ne bucurăm că este de-al nostru și că face parte din extraordinara poveste Les Dissonances! O poveste care este aplaudată așa:

Foto: Andrada Pavel