DOAMNA
05/06/2021 ⋅ 1 comentarii

Sunt ani buni de când îmi propun ca în 5 iunie, de Ziua Învățătorului, să scriu despre Doamna. Doamna mea. Doamna Învățătoare Mariana Matei, cel mai bun și frumos Dascăl pe care Dumnezeu mi l-ar fi putut dărui. 

Au trecut, da, ani buni de când o vreau așezată în rândurile mele și cred că bine este a motiva întârzierea. Emoția, grija, dorința de fi ceva perfect, ceva care să o prezinte măcar în parte din Draga care este, în fața celor care nu au avut bucuria de a le îmbogăți viața.  

Știu că nici astăzi nu o să fie, probabil, buchetul acela perfect de recunoștință, însă știu și simt că timpul este astăzi. Iar cei care o cunosc, bănuiesc de ce astăzi și de ce nu în 2022, 2023... sau cine știe când, în așteptarea timpului perfect. 

Nu o să presar rândurile mele cu cifre, cifre legate de numărul generațiilor pe care le-a format, de elevii și elevele cărora le-a pus creionul în mână și dragostea de viață în suflet sau... despre numărul anilor care trecut-au peste dumneaei. Cine a zis vreodată că Dascălii ar avea vârstă? Ei sunt și dăinuiesc în inimi, pentru veșnicie, exact cu chipul acela când te-au inspirat și ți s-au așezat în inimă.  

5 Iunie, da, declarată oficial ca Zi a Învățătorului de prin 2007, însă niciodată sărbătorită în profunzimea-i meritată.  

Pentru mine, ziua în care, încă de dimineață îmi fac curaj a o suna, când inima-mi toată se adună în gât a grozavă emoție, când până la auzul inconfundabilulu-i grai dau fuga până în prima bancă a vieții mele de școlar, de unde îi sorbeam fiecare mișcare, explicație sau zâmbet, și o aștept. Invariabil, de fiecare dată, momentul când de la celălalt capăt al telefonului, aflat la peste 500 de km distanță, aud „Da, Daniela!”, sufletu-mi se înalță a adâncă prețuire, la fel ca odinioară când mă ridicam din bancă pentru a da răspunsul vreunei întrebări sau a ieși la tablă.  

Nici măcar nu ar fi trebuit să fiu în clasa dumneaei. Repartizarea de pe vremuri făcută învățătorilor, pe străzi, m-ar fi plasat cu totul altei Doamne Învățătoare, însă atunci când le-am spus alor mei că n-au nici cea mai mică șansă să mă duc la școală de nu voi fi în clasa Doamnei care locuia la doar câteva case mai sus de noi... lucrurile s-au rezolvat ca prin minune. 

O știam și n-aș fi conceput în ruptul capului ca altcineva să mă poarte în tainele învățăturii! Frumoasă, mereu, în orice situație, elegantă, mereu cu zâmbetul pe buze, demnă, cu un car de răbdare dăruit de Dumnezeu, mereu cu o vorbă bună, mereu cu cuvintele potrivite caracterului fiecărui elev, mereu blândă. Prietena noastră chiar și atunci când în greșeli ne mustra și cu o grozavă intuiție în ceea ce aveam să devenim la maturitate. 

Cine ar fi crezut că peste mulți ani aveam să înțeleg răspunsul nedumeririlor mele de copil în privința alegerilor pe care le făcea atunci când ne repartiza în grozavele scenete ce urmau a fi jucate la Căminul Cultural din satul meu de munte? Știți că acolo, în dreapta scenei, mereu era unul așezat  la o măsuța, un soi de scrib, care se numea povestitor? Na, ”nenea” ăla, ”înțeleptul satului” cum ar veni și care trebuia cu aleasă intonație a povesti și capta atenția spectatorilor și a-i introduce în cele ce urmează eram mereu eu. Poate tocmai de aceea când cineva îmi spune că aș scrie frumos sau că aș povesti într-un anume fel, gândul și zâmbetul îmi fuge la Doamna mea și înțeleg că înțelesese cu mult înaintea mea calea ce aveam să o urmez. Bine, recunosc, ziua în care am primit rolul lui Nică în „Pupăza din tei” a fost una dintre cele mai fericite din viața mea și și sceneta cu mare răsunet între săteni! Mama îmi făcuse pupăza perfectă, la fel ca toate costumele pe care cu măiestrie le făcea de multe ori și pentru ceilalți colegi, iar eu... cu părul meu bălai și năstrușnicia picurată parcă în exces de Doamne Doamne, am fost, da, nu doar personajul ci Nică întruchipat. 

Anii au trecut, pașii m-au purtat în celălalt capăt al țării, însă de fiecare dată când merg acasă este imposibil să nu o văd. O văd în Liturghii, o văd în Denii, o văd grijindu-se cu pasiune de florile care îi fac din curte parte de Rai, o văd zâmbind, o văd la fel de demnă, indiferent de poverile puse uneori de viață pe umeri, o văd pe zi ce trece tot mai frumoasă. 

Este Doamna mea Învățătoare, Doamna Mariana Matei, Dascălul meu fără vârstă, iar astăzi nu a fost suficient doar să o aud și să îi spun „La mulți ani!”. Astăzi a trebuit să v-o dăruiesc tuturor. Departe de a fi perfecțiunea rândurilor ce mi le doream de mulți ani, dar... presărate, mai mult ca niciodată, cu multă dragoste, recunoștință și gânduri de bine. 

La mulți ani, Doamna Învățătoare! 

Cu emoție,  

Daniela Burlacu, veșnicul povestitor din scenetele de odinioară și elevul care vă va purta veșnic în suflet și gânduri. Mulțumesc! 

Mulțumesc și Mamei mele care în deplină complicitate a făcut poza care însoțește aceste rânduri, parte din sufletul meu.  


 „Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească, la Doamna, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!”, căci.. 

„Azi, ca un sfânt dintr-o icoană veche, 
Blând îmi răsai cu faţa ta blajină,
Cu zâmbet bun, cu ochi cuminţi şi limpezi,
Strălucitori de lacrimi şi lumină.
Cu tine-aduci atâtea nestemate
Din îngropatul vremilor tezaur,
Şi amintirea-n ţara ei mă poartă,
Cu pas încet, în carul ei de aur...” (Dascălul, de Octavian Goga) 


P.S. Dacă printre cititori fi-vor dintre aceia care mă vor recunoaște-n poză, rogu-vă a-mi da de veste!

Redacția Glasul Cetății își rezervă dreptul de a selecta și modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

07.06.2021 23:03
Larisa Horgos
Emotionante randuri! Invatatorii au un dar special, iar din ceea ce ai scris reiese "perfect" acest lucru. Si este cu atat mai minunat cand macar un singur elev se intoarce in timp dupa amintiri si le face prezente din nou, umpland sufletul de emotie...