”Ţie, celei alese de Dumnezeu din neamul slujitorilor de idoli şi chemate în limba sfântă ca să ajungi mireasa lui Hristos, noi, cei ce ne izbăvim prin tine din multe feluri de răutăţi şi neputinţe, cântări de mulţumire şi de laudă îţi aducem, Sfântă şi întru tot lăudată Mare Muceniţă; iar tu, având îndrăzneală către Domnul, din toate nevoile ne slobozeşte, ca neîncetat să cântăm ţie: Bucură-te, Varvara, mireasa cea preaînţeleaptă a lui Hristos!”(Condac I, Acatist)

În vremea împăratului Maximian, era în părţile răsăritului un oarecare om de neam bun cu numele de Dioscor, cu obicei şi cu credinţă de elin, care vieţuia în Iliopoli. Acela avea o fiică, anume Varvara, pe care o păzea că lumina ochilor, pentru că nu avea alt fiu. Neamifiind vreo fecioară care să se asemene frumuseții fiicei sale, Dioscor s-a hotărât să zidească un turn înalt, în care a închis pe fiica sa, Varvara, rânduindu-i acolo femei purtătoare de grijă şi slujnice, fiindcă murise mama ei. 

Și așa fiind departe de oameni, dar aproape de frumusețile naturii, socotea păgânul părinte că a lui copilă va dobândi o educație naturală de la firea cea necuvântătoare. Frumusețile naturii își vor revărsa în suflet acele atitudini de viață care izvorăsc din marea iubire de natură. Însă fecioara, contemplând la toate cele ce se revărsau înaintea ochilor săi din înălțimea turnului a început să își pună întrebări legate de Cel ce zidise toate cele ce ea le vedea. 

"Zeii aceia pe care îi cinsteşte tatăl tău şi-i ţine pe ei în palatul său, care sunt de aur, de argint, de lemn şi se închină lor; acei zei au zidit toate acestea câte le vedeţi cu ochii", i-au răspuns slujnicele fecioarei. 

Auzind aceste cuvinte, se îndoia şi zicea în sine: "Zeii pe care îi cinsteşte tatăl meu sunt făcuţi de mâini omeneşti. Pe cei de aur şi de argint i-au făcut zlătarul (argintarul) şi pe cei de piatră i-a făcut pietrarul, iar pe cei din lemn i-a cioplit teslarul. Deci, cum acei zei făcuţi au putut zidi această luminată înălţime cerească şi o frumuseţe ca aceasta pământească, neputând ei singuri nici umbla cu picioarele, nici lucra cu mâinile?"

Odată privind mult la cer şi fiind cuprinsă de o mare dorinţă ca să ştie cine a făcut acea înălţime şi acea lăţime şi strălucire a cerului, deodată a strălucit în inima ei lumina dumnezeiescului dar şi i-a deschis ochii minţii, pentru cunoştinţa nevăzutului, neştiutului şi neajunsului Dumnezeu, care, cu înţelepciune a zidit cerul şi pământul. Şi zicea întru sine: "Un Dumnezeu ca acela trebuie să fie pe care nu l-a zidit nici o mână omenească. Acela singur este făcător şi pe toate cu mâna Să le zideşte. Unul trebuie să fie cel ce a întins lăţimea cerului, a întemeiat greutatea pământului şi străluceşte din înălţime toată lumea cu razele soarelui, cu strălucirea lunii şi cu lumina stelelor, iar jos înfrumuseţează pământul cu copacii şi cu felurite flori şi-l adapă pe el cu râuri şi cu izvoare de apă. Un Dumnezeu ca acela trebuie să fie, care pe toate le ţine, pe toate le cârmuieşte, pe toate le viază şi pentru toţi mai înainte poartă de grijă".

Vrând tatăl său a o logodi, Varvara îi spune "Dacă îmi vei grăi mai mult despre aceasta, tată, şi mă vei sili către logodire, apoi această voi face: nu te voi mai numi tată şi eu singură mă voi omorî şi te vei lipsi de fiica ta". 

Chibzuindu-se în sine tatăl ei, ca Varvara a ajuns la aceasta din vina sa de a o fi crescut cu totul izolată de viața lumii, nu mai stărui în acest îndemn de a se mărita, ci se hotărî să schimbe felul ei de viață. Și îndată i-a dat toată libertatea de a trăi în lume și cu lumea, ca astfel, socotea el, să o facă sa poftească cele ale lumii. Ba mai mult, el se hotărî să plece într-o lungă călătorie, iar pe fiica sa să o lase ca stăpână a casei. În lipsa sa, hotărî să se zidească o cameră de baie foarte luxoasă, având după dorința sa și două ferestre spre miazăzi.

Stăruind Varvara cu întrebările ei cu privire la Ziditorul a toate, afla de la lume cele ce trebuie să le știe un creștin. Și așa, chemând un preot creștin, a aflat credința cea adevărată și s-a și luminat prin Taina Sfântului Botez. De-acum ea însăși ajunsese să povățuiască în cele ale credinței pe casnicii ei. Zidarilor le-a spus să facă nu două, ci trei ferestre la baie, în numele Sfintei Treimi, prin care se revarsă viața și lumina.

Nu după mult timp, întorcându-se tatăl ei și văzând că nu i s-a implinit porunca, s-a aprins de mânie pe acei lucrători, dar ei aratand pricina au scăpat nepedepsiți. Întrebând-o pe fiica sa Varvara, de ce a dat poruncă să se facă trei ferestre, ea îi răspunse cu blândețe că aceasta s-a făcut în cinstea Sfintei Treimi, Dumnezeirea cea adevărată. 

Toate aceste mărturisiri ale Varvarei multă mânie au atras asupra sa din partea tatălui, încât acesta, orbit de furie, încearcă să o omoare. Fugind Sfânta de mînia tatălui s-a ascuns într-o peșteră, însă aflând-o acesta a apucat-o şi a început a o bate fără milă şi, trântind-o la pământ, o călca cu picioarele; apoi, apucând-o de păr, o trăgea către casa sa pe calea aspră. După aceea a închis-o într-o casă mică şi întunecoasă, încuind uşile şi ferestrele şi, pecetluindu-le cu pecete, a pus strajă şi o chinuia pe dânsa cu foame şi cu sete. După aceasta s-a dus la ighemonul locului aceluia, cu numele Marţian şi i-a spus toate cele despre fiică-sa, că se leapădă de zeii lor şi crede Celui răstignit. Deci a rugat pe ighemon ca, prin îngrozire de munci, să o înduplece la credinţa cea părintească. Apoi, scoţând-o de la închisoare, a adus-o şi a dat-o în mâinile ighemonului, zicând: "Eu mă lepăd de dânsa de vreme ce şi ea s-a lepădat de zeii mei şi dacă nu se va întoarce iarăşi către dânşii şi nu se va închina lor împreună cu mine, apoi ea să nu-mi mai fie fiică şi eu să nu-i fiu tată; iar tu, stăpânitorule ighemoane, munceşte-o pe dânsa precum voieşte stăpânirea ta". Ighemonul, văzând frumuseţea cea rară a fecioarei, s-a minunat de cuviinţa ei şi a început a grăi către dânsa cu blândeţe, cuvinte bune, lăudând frumuseţea ei şi neamul cel bun şi o sfătuia să nu se lepede de legile cele vechi părinteşti şi să nu fie potrivnică voii tatălui său, ci să se închine zeilor şi întru toate să asculte pe tatăl său, ca una ce are să fie moştenitoarea tuturor averilor lui.

”Eu pururea aduc jertfă de laudă Dumnezeului meu şi însumi voiesc a-I fi Lui jertfă; pentru că Acela unul este Dumnezeul nostru adevărat, Care a zidit cerul şi pământul şi toate cele ce sunt într-însele; iar zeii tăi nimic nu sunt şi nimic n-au zidit, fiind fără de suflet şi nelucrători. Căci pe aceia singuri îi zidesc mâinile omeneşti, precum zice proorocul lui Dumnezeu: Idolii păgânilor sunt argint şi aur, lucruri de mâini omeneşti. Şi toţi zeii păgânilor sunt diavoli, iar Domnul cerurile a făcut. Aceste cuvinte prooroceşti eu le ascult şi cred într-unul Dumnezeu care este făcător a toate; iar pentru zeii voştri aceasta mărturisesc, că sunt deşerţi şi deşartă este nădejdea voastră într-înşii", avea să răspundă Varvara ighemonului. 

Și grele munci și chinuri avea să suporte Sfânta în urma acestor cuvinte, însă văzând prigonitorii că nu poate fi despărțită de Hristos în niciun fel au hotărât să îi taie capul. Ajungând la locul cel însemnat, mieluşeaua lui Hristos, Varvara, şi-a plecat sub sabie sfântul său cap şi a fost tăiată de mâinile nemilostivului ei tată. Atât de mult se împietrise inima tatălui său încât singur și-a dorit să o dea morții pe fiica sa. 

Pe Dioscor şi pe Marchian, ighemonul, i-a ajuns năpraznică pedeapsă a lui Dumnezeu, pentru că pe Dioscor, pe când cobora din munte, iar pe ighemon care şedea în casa sa, tunete şi fulgere din cer lovindu-i i-au ucis şi i-au ars, încât nici cenuşa lor nu s-a mai aflat.

”O, mult-pătimitoare şi întru tot lăudată Sfântă Mare Muceniţă Varvara, primind rugăciunea noastră aceasta de acum, izbăveşte-ne pe noi de toate durerile sufleteşti şi trupeşti şi de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi; iar cu solirile tale cele primite de Dumnezeu păzeşte-ne şi de chinurile cele veşnice, ca împreună cu tine în pământul celor vii să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!”