Obișnuim adesea a spune că am săvârșit, am dus la bun sfârșit o lucrare, mai mare sau mai mică, ”cu ajutorul lui Dumnezeu”. Și se întâmplă, poate la fel de des, să o spunem aproape mecanic, fără a ne gândi întotdeauna la profunzimea celor rostite. Însă ce am putea noi plini, fără ajutorul ”Celui ce prin adâncul înţelepciunii, cu iubirea de oameni toate le chiverniseşte şi ceea ce este de folos tuturor le dăruieşte”?

Așadar, cu ajutorul lui Dumnezeu și cu deplină recunoștință pentru acest mare dar, am ajuns să ne bucurăm de o nouă Duminică, a 12-a după Rusalii, ultima a lunii august și așezată în tinda Noului An Bisericesc care stă să înceapă. 

Și deloc întâmplător am ales, în cele mai sus scrise, parte din troparul cântat la slujba înmormântării, având în vedere că tocmai din bisericuța, paraclis arhiepiscopal, care străjuiește mormintele multora dintre cei dragi ai noștri care își odihnesc veșnicia la Cimitirul Pomenirea din Arad, s-a auzit astăzi din cuvânt de Evanghelie ”La Dumnezeu toate sunt cu putință”. 

O zi cu multă încărcătură duhovnicească, la doar o zi după prăznuirea Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul, într-un loc-hotar al veșnicei, într-o biserică așezată sub oblăduirea Sfinților Apostoli Petru și Pavel, unde tinerii de toate vârstele au ales să participe la Liturghia Arhierească săvârșită de Preasfințitul Părinte Emilian Crișanul, împreună cu un sobor de preoți și diaconi. 

Că totul a fost cu bucurie numai bună de purtat spre amintire, avea să fie dezvăluit încă de la primele ore ale dimineții, când Părintele-învățător înconjurat de elevii săi  de la Școala Nr. 4 din Arad au făcut o frumoasă și plină de suflet întâmpinare Preasfinției Sale. Bucurie și zâmbete care au deschis inimile și calea Liturghiei ce avea să urmeze și din cadrul căreia a răsunat una dintre cele mai grele întrebări: ”Cine poate să se mântuiască?”. 

Întrebare la care Preasfinția Sa a răspuns în cuvântul de învățătură așezat la sufletele celor prezenți. 

Cuvântul Ierarhului

”Ne aflăm astăzi în Duminica a 12-a după Rusalii, în ultima duminică din calendarul liturgic, și nădăjduim, chiar dacă am trecut prin momente grele, ușoare, frumoase sau mai puțin frumoase, de încercare, cum este și această pandemie, ca din acest an să ieșim mai îmbogățiți duhovnicește. De ce? Pentru că Dumnezeu este bogat în milostivirea și iubirea Sa și dorește ca toți oamenii să fie bogați, nu neapărat în cele materiale, ci mai ales în cele spirituale. 

Evanghelia de astăzi, din capitolul 19 de la Matei, ne prezintă un episod din viața pământească a Mântuitorului, când un tânăr bogat a venit la El, a căzut în genunchi și a cerut să moștenească viața veșnică. Dialogul dintre Mântuitorul și acest tânăr bogat este unul plin de învățături folositoare pentru viața noastră. 

În primul rând Mântuitorul ne învață despre smerenie. În fața tuturor celor prezenți, spune tânărului care Îl numise bun că doar Dumnezeu este bun. ”De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun, decât numai Unul Dumnezeu”. În condițiile în care noi ne credem oameni buni, de obicei în fața noastră, a conștiinței noastre, dar mai ales în fața celorlalți, că suntem chiar mai buni decât ceilalți, iată că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, se smerește și spune că doar Dumnezeu este bun. El este Izvorul bunătății și ne învață și pe noi să fim buni. Tocmai de aceea, chiar și atunci când simțim că suntem buni, nu trebuie să ne mândrim cu această stare, cu această virtute, pentru că nu întotdeauna suntem buni după cum o cere Mântuitorul Iisus Hristos. Să avem bunătate față de toți oamenii, față de cei care ne fac bine și față de cei care ne fac rău, față de cei care ne iartă și față de cei care nu ne iartă.

În al doilea rând învățăm din Evanghelia de astăzi să folosim darul libertății. Mântuitorul îl invită pe tânăr să renunțe la ceea ce are și să-I urmeze Lui. Să renunțe la bogăția acumulată și să-I urmeze lui Hristos. Deși pare o invitație abstractă a Mântuitorului (Cum să lași totul și să-I urmezi lui Dumnezeu?), nu este o invitație imposibilă, dacă ne gândim la momentul facerii omului, când acesta a fost chemat să se asemene cu Dumnezeu. Tocmai această asemănare o cere tânărului bogat spre dobândire. Un tânăr care avea multe virtuți, o viață cumpătată, echilibrată și folosea bogăția într-o stare de discernământ, dar căruia îi mai lipsea ceva. 

Ca să ne asemănăm cu Dumnezeu nu trebuie să ducem doar o viață obișnuită creștină. Îi urmăm lui Hristos când mergem la biserică, însă aceasta nu este o urmare desăvârșită dacă ne gândim la viața noastră de fiecare zi, când Îl mai uităm, cuprinși fiind de grijile zilnice. Ne preocupă familia, serviciul, bogățiile acumulate, mai multe sau mai puține. Urmarea lui Hristos, însă, nu înseamnă renunțarea la toate acestea ci gândul la El, înseamnă a trăi viața Mântuitorului Iisus Hristos, adică a ierta, a iubi, a face bine, a face milostenie, a ne detașa de ceea ce înseamnă lumesc, și a gândi mai mult cu mintea Lui Dumnezeu. Să iubim oamenii așa cum sunt, să iubim creația lui Dumnezeu, dar mai presus de toate acestea să Îl punem pe Dumnezeu. Ne-a îmbogățit   Dumnezeu cu multe daruri: avem darul vieții, darul existenței, avem cele cinci simțuri, avem o mulțime de daruri pământești, trecătoare, și toate acestea trebuie să le folosim pentru a dobândi viața veșnică. Acea viață veșnică pe care o cerea tânărul bogat din Evanghelie. 

Am intrat cu toții în această viață pământească prin darul lui Dumnezeu și dragostea părinților noștri, dar ca să intrăm în viața veșnică, trebuie să ne ostenim noi înșine. 

Și învățăm tot din Evanghelia de astăzi că ”ceea ce este la oameni cu neputință, la Dumnezeu este cu putință”. Atunci când puterile noastre fizice și sufletești nu ne sunt îndeajuns, vine în ajutorul nostru puterea lui Dumnezeu pe care trebuie să o solicităm. 

Spune Sfântul Simeon Noul Teolog, în legătură cu asemănarea noastră cu Dumnezeu și cu nevoințele pe care le facem, că atunci când sufletul se va prezenta la Înfricoșătoarea Judecată, Hristos Domnul nu îl va intreba pe om câte metanii a făcut, câte închinăciuni, de câte ori a mers la biserică, cât de mult a postit, câte rugaciuni a făcut, cantitativ sau calitativ, ci ne va întreba cât de mult am dorit și am reușit să ne asemănăm cu Domnul Hristos. Pentru că acestea spuse mai înainte sunt doar mijloace prin care noi ajungem la sfințire și desăvârșire. Postul, rugăciunea și metaniile nu sunt scopuri în sine ci doar mijloace la îndemâna noastră, așa cum este și trupul la îndemâna noastră, ajutându-ne să supraviețuim în această lume, celelalte sunt mijloace care ne ajută să înțelegem că suntem trecători, dar totuși avem nevoie de o performanță în existența noastră. De aceea dorința Mântuitorului este ca să ajungem la asemănarea cu El. Să trăim viața lui Hristos ca pe viața noastră. 

Nu este greu, nu este imposibil, este cu putință, este la îndemâna noastră, dacă avem voință și reușim ca prin capacitarea forțelor noastre, sufletești și trupești, să ne detașăm mai mult de ceea ce înseamnă lumea materială, să nu trăim în temnița lumii acesteia, ci să ne detașăm de tot ceea ce ne înconjoară, ne trage în jos și ne ține captivi într-un loc din care nu putem evolua. 

În contextul sărbătorii de astăzi, a duminicii de astăzi, a învățăurilor dobândite din această Evanghelie, sărbătorim mai mulți Sfinți: câțiva Sfinti Ierarhi care au fost Patriarhii Constantinopolului, dar și doi Ierarhi români: Sfântul Varlaam, Mitropolit al Moldovei, și Sf. Ioan de la Râșca, care a fost și el ierarh și mare nevoitor și mistic al Bisericii noastre. Doi sfinti care cu toate că au avut multe responsabilități lumești și bisericești, în veacul al XVII-lea, s-au dedicat Bisericii și ne stau astăzi ca modele nu doar prin numele trecute în calendar, ci prin vietile sfinte și activitatea lor bogată care a făcut legătura între Provinciile românești și care au văzut Munții Carpați nu ca pe o punte de trecre sau ca pe un loc de despărțire ci ca pe o culme pe verticală, pe care noi ne urcăm din toate provinciile către înălțimea cerului. Dacă ne uităm pe harta țării noastre, o putem vedea ca pe o imagine a celor două mâini ale omului în rugăciune, degetele întâlnindu-se pe versanții Carpatilor, încât toate Provinciile românești se află în rugăciune, indiferent de etnie și credință. Important este că românii ortodocși își dau mâinile de 2000 de ani, nu doar fizic ci mai ales prin rugăciune, cultură, spiritualitae, conlucrare, prin unitatea de credință și unitatea sufletului românesc. 

Rămânem cu aceste învățături de pus la suflet, și aflându-ne în acest ambient deosebit, înconjurat de mormintele înaintașilor noștri, să nu îi uităm pentru că și ei au nevoie de rugăciunile și dragostea noastră, la fel cum și noi avem nevoie de rugăciunile lor. 

Să Îl urmăm pe Hristos, oricât de greu ar părea, în fiecare zi a vieții noastre.”, a spus Preasfințitul Părinte Emilian Crișanul.  

30 august 2020, o Duminică, ultima din acest an bisericesc, care tocmai a așezat prin această împreună-rugăciune din biserica din Cimitirul Pomenirea din Arad, o cărămidă la temelia Anului Nou ce tocmai stă să înceapă.