Nepoata Părintelui Stăniloae, Maica Filofteia Potcoavă, după mai bine de 60 de ani petrecuți în monahism, a trecut la Domnul. Slujba de înmormântare, conform basilica.ro,  a fost oficiată de Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul la Mănăstirea Țigănești.

Viața Maicii Filofteia

Născută în urmă cu 95 de ani în Vlădeni, la câțiva zeci de kilometri de Brașov, ca fiică a unor părinți binecredincioși care proveneau și ei dintr-o familie foarte apreciată a acestei localități, a intrat în ”viața mănăstirească” la Bistrița Vâlcii, unde a urmat cursurile seminarului și a parcurs perioada de pregătire pentru tunderea în monahism. Nu la mult timp, a fost chemată la Mănăstirea Prislop. Aici a fost uncenica Părintelui Arsenie Boca timp de 13 ani. După intrarea în vigoare a cumplitului Decret 410/1959, maica Filofteia a fost nevoită să plece împreună cu sora sa la casa părintească. După încetarea decretului, cele două maici au fost închinoviate la Mănăstirea Țigănești. După 1990, Mitropolitul Antonie i-a cerut Maicii Filofteia să vină în Transilvania pentru a ctitori Mănăstirea „Sfântul Gheorghe” de la Bunești. Începând cu 1994 când a fost numită stareță și până când vârsta nu i-a mai îngăduit, Maica Filofteia, împreună cu sora ei, cu foarte mulți preoți și credincioși, au ctitorit așezământul monahal. 

Maica Filofteia, despre tradiții

”Ma doare, sufar ca ne-am indepartat de folclorul romanesc. Acum mi-am dat seama ca a inceput si biserica sa stranga tinerii in costume nationale. Acum parca a inceput sa tresara, sa rasara dorinta asta de-a tine vie traditia romaneasca. E important sa ne mentinem traditiile pentru ca sunt legate foarte mult de Dumnezeu. Multe dintre motivele nationale au nume bisericesti. De exemplu, exista o floare pe care am tot facut-o, i se spune Pomul Vietii sau Floarea Invierii. Se foloseste foarte mult crucea, de asemenea. Alta floare cu opt petale aduce cu Ziua Invierii, care e Ziua a opta. Era, pe vremuri, alta constiinta. Daca greseai, te indreptai. Eu asa le-am invatat pe toate fetele mele ca orice lucru pe care-l faci, si spalatul vaselor, si curatatul podelei, trebuie facut constiincios. Lucrul neinsufletit imediat te paraste, dar te si indreapta. In orice casa in care am intrat, nu ma interesau bijuteriile sau covoarele persane, ci lucratura de mana, modelele traditionale romanesti. Mi-am facut odata un pardesiu cu toata partea din fata, de la umar la umar si pana jos, lucrata cu 15-20 de modele. A fost un prototip. L-am dat la o nepoata sa-l poarte. Tricotam ciorapi lungi, strampi, lucrati de sus pana jos. I-am purtat 70 de ani. Le faceam doar talpa noua atunci cand se rupea. Vara imi faceam talpa din bumbac la ciorapi, iarna, din lana. Cumparam fulare si din fulare faceam rochii. Daca mama m-ar fi tinut inchisa in casa, fara apa, fara mancare, doar ca sa lucrez, nu m-as fi plans, atat de mult mi-a placut lucrul de mana! Dar pe bani n-am lucrat niciodata. Avea tata o vorba: ‹Decat sa stai de pomana, mai bine lucrezi de pomana, ca oricine te pomeneste›”, spunea Maica Filofteia, în urmă cu trei ani, Iulianei Tudor. 

O mărturie a Maicii Filoteia despre Părintele Dumitru Stăniloae

L-am îngrijit trei ani de zile pe unchiul meu, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, ultimii trei ani din viaţa sa. Şi m-a impresionat de multe ori smerenia dânsului. Îmi amintesc, de exemplu, că a venit la unchiul un preot profesor universitar, iar unchiul l-a întrebat ce-i mai face tatăl. I-a răspuns: „Nu ştiu, că de când a murit mama, n-am prea mai fost pe la el. Ştiu atâta, că a fost un om foarte nemulţumit de toate mesele mamei. Îi găsea vină, ori că era prea sărată, ori prea acră, ori prea nesărată, ori prea fierbinte”. Şi atunci unchiul îi spune: „Părinte, asta am învăţat-o de la mama, din casa părintească, şi mai ales de când m-am căsătorit. Dacă soţia mea a uitat să pună sare în mâncare, n-am întins mâna spre sărăriţă, ca să n-o jignesc. Iar dacă a pus de două ori sare, n-am zis că-i sărată, am mâncat-o cum a fost”. Şi mi-au dat lacrimile şi m-am gândit că eu, ca maică, cred că n-aş fi făcut asta.

Cred că nimeni nu are bucuria pe care am avut-o eu să stau după dânsul trei ani, să văd toate bucuriile, durerile, suferinţele de tot felul. Că nu există om care să nu treacă întâi prin suferinţă, prin răstignire, ca să primească şi Învierea. Căci Înviere fără răstignire nu există.

A fost un om de o modestie rară. De o smerenie cum puţini din tagma preoţească şi călugărească au. Cu atâta resemnare şi-a dus toate durerile, deşi l-am văzut şi lăcrimând, după ce a murit tuşica.

Dar o mare bucurie avea când scria. Se trezea în fiecare dimineaţă la ora 6. Îi iradia faţa şi mă uitam câtă bucurie avea când era căutat. Uneori, spre sfârşit, îmi spunea că se vede că e bolnav, pentru că nu-l mai caută lumea. Dar pe zi veneau între 4 şi 30 de persoane. Erau unii care veneau zilnic, dar mai erau şi călugări, profesori, doctori... Atâta bucurie avea! Şi mereu îmi spunea: „Tu Filoteie, aşa de rău îmi pare că nu sunt mai tânăr, să ies între studenţi, să le spun ce să facă”. Pentru că avea o temere, mai ales cu câteva luni înainte să moară; îmi spunea: „Filoteie, pierim ca neam!”

Într-o zi fusese la noi Părintele Ioanichie Bălan şi i-a spus că un preot din Moldova trecuse cu toţi credincioşii la adventişti. Tare supărat a fost unchiul. Şi a venit într-o zi Părintele Constantin Mihoc şi l-a întrebat de ce e supărat. Când a aflat, i-a spus unchiului: „Părinte, ăla n-a fost preot dac-a făcut asta. Dacă lui i-a plăcut iadul, ducă-se cu toţi în iad. Au fost 12 apostoli pe pământ? Da! Au biruit lumea!”

Ţinea extraordinar de mult la părinţii care aveau copii şi care-şi îndreptau măcar pe unul spre teologie. Veneau oameni şi spuneau că un copil e director, unul inginer, unul cine ştie ce, iar pe cel mai mic şi mai slab l-au dat la teologie. Şi părintele striga: „Cum aşa, noi n-avem nevoie în teologia noastră de minţi sclipitoare?”.

Sunt multe de spus. Dar m-a impresionat smerenia dânsului. Când ieşea la plimbare, ieşea cu reverenda cea mai slabă. Şi tot cu aceea a vrut să-l îngroape. Şi aşa l-am îngropat.

Aşa a fost unchiul. Şi întotdeauna a îmbinat scrisul cu fapta. A fost tânăr, a fost soţ, a fost tată, a fost bunic, a fost profesor, şi pe toate le-a avut la o calmitate înaltă. Poate că aşa l-am văzut eu pentru că a fost unchiul meu. Dar toată lumea care venea zicea: „Maică, când citim cărţile părintelui, trebuie să stăm cu picioarele în apă rece şi legaţi la cap, ca să putem pătrunde puţin în adâncimea gândirii sale”.

Unul dintre călugării de la Cernica mi-a spus cu durere că suntem destui purtători de haine călugăreşti, dar numai umeraşe, căci pe niciunul din călugării din totdeauna nu l-a învrednicit Dumnezeu să scrie „Filocalia”, ci pe un mirean.

Îmi amintesc când a fost unchiul la un simpozion unde era şi Preafericitul Teoctist. Un călugăr le-a spus celor de faţă că volumul doi din „Filocalia” e mai greu şi să nu-l citească. Însă Preafericitul, care ţinea tare mult la unchiul, când a încheiat şedinţa a spus: „Iubiţii mei, deşi vi s-a spus să n-o citiţi, eu vă spun s-o citiţi cu toată dragostea”.

Ce să vă mai spun despre unchiul? Din casa lui nimeni nu a ieşit nemângâiat!”

(Fragment din conferinţa susţinută la Braşov, în 5 octombrie 2010)

Credit foto: iulianatudor.ro