Un gând spre Diaspora. De fapt, spre ai mei. 

”Tati, vacanța asta a fost perfectă. M-am întâlnit cu toți”. Nu știe, dar când, după aterizarea avionului în Spania, fratele meu mi-a spus concluzia nepoatei mele după vacanța petrecută în țară, ”acasă”, nu i-am răspuns nimic tocmai pentru că e greu să ai o reacție în fața unei astfel de bucurii de ”a-i fi văzut pe toți” a unui copil. Nu ce a primit, nu ce a vizitat, nu ce a mâncat ci că ”i-a văzut pe toți”.  

Cristiana are 9 ani. Și tare mi-e că dacă aș vrea să contabilizez dățile când am văzut-o mi-ar ajunge degetele de la o mână și tocmai de-aia refuz a număra. Asta pentru că nici Dorul nu-l poți număra. Și nici anii de când cineva din familie poartă numele de Diaspora. 

Mare, frumoasă, inteligentă, cu un bun-simț și așezare atât de frumos luminate de un zâmbet molipsitor. Așa mi-am regăsit, în vară, nepoata din Diaspora venită acasă. Zâmbea, a zâmbit larg în tot acel atât de puțin timp avut la dispoziție cât pentru a ne întregi reciproc ”perfecțiunea” unei veri. Nu știu ce ne-am spus, dar pe acolo printre îmbrățișări, poze și cea mai bună ciocolată caldă din lume pe care ea mi-a pregătit-o știu sigur că i-am spus că atunci când am primit filmulețul cu ea cântând la pian am plâns. Iar în lacrimile alea ale mele probabil că se adunau toate cele ale bunicilor, unchilor, mătușilor de acasă care își văd nepoții și realizările lor mai mult în poze, filmulețe și ferestre de rămas bun...

Și mi-a făcut cu mâna... de acolo din geamul unui apartament pe care îl mai vizitează în rare vacanțe, dar care ține peste an în el căldura și dorul lui acasă. Mi-a făcut cu mâna... semn că ne vom mai vedea, dacă vom fi norocoși și sănătoși, la anul.

Nepot de diaspora, lăsat într-o fereastră. Pleci, iar cu fiecare pas făcut te întrebi cât de nedreaptă e povara asta.

Despre ai noștri, din Diaspora, vorbim în momentele esențiale. Vorbim de Crăciun, de Paști, de zilele de naștere, la înmormântări de tați, mame și bunici și oricând lasă un gol la masă... 

Despre Diaspora vorbim, vara, atunci când îi ironizăm zicând că ”au venit căpșunarii să ne dea nouă lecții”, ”și-au uitat limba”, ”își etalează mașinile închiriate”, ”       ăștia ce-or mai vrea?”....

Despre Diaspora vorbim, în schimb, admirativ ori de câte ori îi vedem la cozile alea, indiferent de vreme, pentru a vota... 

Îi iubim, îi ironizăm, îi admirăm. Însă mai presus de toate astea, cu Diaspora vorbim prin mesaje luminoase ale dorului lăsate pe poduri ale lumii. ”Mi-e dor de tine!” scrie undeva în Londra cu un răspuns ”Și mie” la Cluj...

................................................................................................

”Mi-e dor de tine” scria nevăzut în gestul unei fetițe de 9 ani, nepoata mea, lăsată într-o fereastră.

”Și mie” va scrie nevăzut cu cerneală, mâine, în acel ”votat” pus pe buletinul de vot. 

Cu gândul la ea. ”Asta” mică a mea, Cristiana, 9 ani, Spania. 

ȘI MIE! ȘI NOUĂ!