Expoziția „Viorica Cortez 90” a fost vernisată în prezența legendarei mezzosoprane la Muzeul Național de Istorie a României, sâmbătă, 19 septembrie 2026, ora 15:00. 

Expoziția, desfășurată sub patronajul Comisiei Naționale a României pentru UNESCO și al Rețelei Naționale a Muzeelor din România, reunește o selecție de materiale ce ilustrează prestigioasa carieră artistică a mezzosopranei Viorica Cortez:  afișe originale ale unor spectacole de operă susținute pe marile scene ale lumii, fotografii de scenă, diplome, medalii și decorații, costume și obiecte personale, cărți, scrisori, sculpturi, precum și înregistrări video și audio.

În cadrul vernisajului a avut loc și lansarea plicului filatelic aniversar Viorica Cortez, realizat de Romfilatelia și Poșta Română în cadrul secțiunii Mari artiști lirici români.

La eveniment au participat, alături de mezzosoprana Viorica Cortez, jurnalistul Marius Constantinescu, Cornel Ilie - managerul Muzeului Național de Istorie a României, Mihaela Simion, curatorul expoziției și director adjunct al muzeului, reprezentanți ai Romfilatelia, ai Poștei Române și ai Asociației pentru Muzică, Artă și Cultură. 

VIORICA CORTEZ, mezzosoprană. Marele dirijor Jesus Lopez-Cobos o numea una dintre cele mai autentice bêtes de scène pe care le întâlnise, mereu imperială, cu o călcătură nu doar de divă, ci de star de cinema. În Dalila, în Amneris, în Eboli, în Azucena, în Ulrica, în Leonora, în Fedora, în Jocasta, în Laura, în Judith, în Charlotte, în Klitemnestra, în Herodias, în Dulcineea, în Arianna, în Bătrâna Contesă, această cântăreaţă apărută pe marile scene ale lumii la jumătatea anilor 60, și-a purtat frumusețea princiară, grația, instinctul teatral de mare anvergură, stilul și vocea arămie și saturată precum cea mai prețioasă catifea. Vocea care, nu o dată, i-a nedumerit pe critici şi spectatori deopotrivă, între mezzo-soprana şi soprana dramatică, particularitate care a plasat-o, alături de Grace Bumbry şi Shirley Verrett, în triada marilor falcon ale sfârşitului de secol XX. Publicul de pretutindeni a văzut-o drept Carmen referențială și a transferat atributele personajului asupra tălmăcitoarei lui. Pentru că era brună, focoasă, ochioasă, fâșneață, glamuroasă a la Rita Hayworth, cu spirit mereu viu, cu prezență de spirit, cu gluma la purtător, cu hohotul de râs agățat la colțul buzelor, cu scântei în pupile, spectatorii și jurnaliștii i-au pus eticheta de femme fatale a operei. De fapt, şi Carmen a fost doar o altă piele, pe care a lăsat-o în cuierul teatrului la plecare, pentru a se întoarce în găoacea caldă și bună a sufletului ei simplu, generos și peste măsură de încercat. Lumea operei mondiale când a răsfățat-o, când i-a jucat renghiuri. A lăsat-o pe dinafara mafiei discografice oficiale, nedreptate pe care astăzi o corectează sutele de înregistrări live, care o redau generaţiilor actuale în tot magnetismul ei. A sărbătorit-o drept una dintre cele mai fascinante prezențe, cu stagiuni la rând, inaugurări, montări eveniment și hoarde de fani cu efuziuni tebaldiene la Scala, Metropolitan, Lyric Opera din Chicago, Arena din Verona, San Carlo din Napoli, Royal Ballet and Opera din Londra, Liceo din Barcelona, Teatro Real din Madrid, Festivalul de la Orange, Teatro Colon din Buenos Aires şi, fireşte, Opera din Paris, unde, după amurgul lui Régine Crespin, a fost cea mai mare divă timp de două decenii. La sfârşitul anului trecut a împlinit 90 de ani şi puțini sunt cei care, la această vârstă, să fie atât de tineri, de moderni şi de flexibili în gânduri şi opinii, refuzând conştient și sistematic “să se acrească”. Viaţa şi soarta i-au dat şi Everestul, şi Groapa Marianelor, iar în faţa celor mai ameţitoare fericiri şi celor mai sfâşietoare dureri a stat dreaptă şi mândră, convinsă că atâta vreme cât are de iubit şi de cântat, sufletul nu oboseşte. Legiunea de Onoare în grad de Cavaler, cea mai mare distincție civilă a Franței, este cel mai recent omagiu care îi certifică dublul statut: de artistă splendidă și de om pe măsură. Text realizat de jurnalistul Marius Constantinescu.

FOTO: MNIR