Vineri, 26 iunie 2026. Eram undeva în trafic, la încă aproape două ore de mers până la intrarea în Arad, când am primit acel mesaj tulburător: ”PS Emilian a plecat”.

Și oricât am fi sperat că acel mesaj ne-ar fi anunțat de fapt că a plecat acasă, bine, de la spital... el, mesajul, ne spunea cu totul altceva: PS-ul plecase Acasă.

Acel Acasă despre care pomenisem în atât de multe articole, dar pe a cărui cale nu am fi vrut degrabă pornit pe nimeni dintre cunoscuți, darămite dintre cei dragi. 

Au urmat minute multe de tăcere și nicio grabă în a da mai departe vestea acestei plecări. Au fost mai bine de 5 ani, sute de articole și mii de rânduri și de gânduri în care ”graba” noastră după fiecare Sfântă Liturghie Arhierească era în a da celor ce așteptau articolele de pe Glasul Cetății, Cuvântul de învățătură al Ierarhului și ceea ce văzusem și simțisem la Liturghia sau evenimentele la care participasem.

Adesea ne mustra... zicând că am putea să stăm întâi la masă și după aceea să facem articolele. Ne mustra și râdea într-un fel anume pentru că ne știa ritmul și mai ales ne știa răspunsul oarecum ghiduș; „iacă, PS, astea-s breaking news-urile noastre, musai să dăm repede vești din Liturghie!”.

Vineri, 26 iunie 2026, ora 18.29.

PS-ul a oprit timpul, la doar 54 de ani, pentru a se odihni, iar noi... pentru prima dată l-am ascultat. Nu ne-am mai grăbit. Ne-am așezat la o nevăzută masă a tăcerii și după ani de zile de ”breaking” despre viață, despre Liturghie și Liturghie după Liturghie, puteam liniștiți acum să lăsăm vestea doliului în seama altora.

Acolo, așezați la masa nevăzută a prohodirii personale, ne-am întrebat ce am putea scrie la plecarea cuiva cu care ai colaborat sufletește la o ”lucrare” (cum îi plăcea să numească toată acea muncă pe care ne-o asumasem pentru a duce la sufletele oamenilor bucăți de lumină, de liniște, de nădejde, și, de ce nu, de bucurie) care a mers de la sine cu un firesc pe care mult timp am încercat să îl deslușim... dar care, în noua realitate, începe să își dezvăluie din taine. 

Primul instinct?

Să-l întrebăm. 

Din nou o tăcere apăsătoare.

Pe Preasfințitul Părinte Emilian l-am văzut pentru prima dată la instalarea ca Episcop-Vicar la Arad. Era o zi de 16 iulie de an 2017. Mersesem să facem câteva poze pentru articolul pe care urma să îl publicăm în ziarul cu care colaboram la acea vreme. Astăzi, cineva ne-a amintit de răspunsul dat chiar de acolo, din timpul instalării, unui mesaj în care eram întrebați ”cum vi se pare noul episcop”. Răspunsul de atunci? ”Ca un miel adus spre junghiere” (...)

La un an distanță, aveam să îi luăm primul interviu. Se întâmpla acolo... în Catedrala Veche, în care astăzi cu greu vom reuși să pășim.

Am descoperit atunci un om deschis, un om blând, un om smerit, un om implicat, cu viziune și planuri frumoase pentru Cetate. Colaborarea care a urmat a venit de la sine, iar apariția Glasului Cetății s-a datorat nu vreunui plan bine pus la punct, ci ca un răspuns necesar dat piedicilor deloc puține ivite în cale (...).

Au urmat multe Liturghii, în multe părți ale Aradului, în multe părți ale țării și chiar în afara ei. În puținele locuri în care nu am reușit să ajungem personal, Preasfinția Sa s-a dovedit a fi un grozav corespondent... atât de grozav, încât, după ce publicam articolul, ne întrebam dacă nu cumva fusesem totuși acolo. 

Au fost în acești ani nenumărate vizite la spitale, la căpătâiul suferinzilor, la căminele de bătrâni sau Case de tip familial, la grădinițe, școli, târguri caritabile... Râdeam împreună la grozăviile copiilor și la felul în care săreau să îl îmbrățișeze, ne emoționam la anumite gesturi de bunătate, și povesteam cu lacrimi în ochi despre tristețile și poverile oamenilor. Și, da, culegeam cele mai faine zâmbete de pe chipurile celor cărora alegea să le dăruiască florile primite la întâmpinările de la Parohii... de multe ori, bătrânele care nu primiseră în viața lor o floare...

Au fost conferințe, au fost lansări de carte, au fost puneri de pietre de temelii la biserici sau școli, au fost concursuri, au fost hirotonii, au fost multe altele pentru care n-a pregetat nici în momente în care alții ar fi renunțat de mult. 

Am descoperit în toate acestea un om pentru oameni, un om cu timp pentru toți, un om darnic (dărnicie despre care evitam să o evidențiem în vreun fel, în scris, tocmai pentru că îi știam firea), un om rugător.

Probabil de la nimeni niciodată nu vom mai auzi rostit ”Doamne, Doamne caută din Cer și vezi și cercetează via Ta...” așa cum PS Emilian o zicea.

Nu știm, poate dintr-o rânduială de sus, a trebuit să fim martorii, prin sute de articole și mii de poze, ultimilor ani din viața unui om bun și a unui Ierarh care a deschis drumuri și a dat sau vindecat aripi acolo unde  ele nu îndrăzneau să zboare sau fuseseră tăiate.

Cum i-a fost Preasfințitului Emilian Crișanul în Cetatea Aradului?, a fost o întrebare pe care am primit-o ieri...

Răspunsul pe care alegem să îl dăm acum sunt chiar cuvintele Preasfinției Sale: „Legăturile noastre cu oamenii să fie guvernate mai degrabă de dragoste decât de judecată”... iar de vor fi dintre cei care simt a-și pleca din puține sau mai multe motive capul în fața acestei plecări, nu putem decât să nădăjduim la decența aia profundă în doliu care nu-ți dă voie să îmbraci blană de oaie chiar și pe caniculă.

Cine a vrut să îl cunoască pe Preasfințitul Părinte Emilian l-a cunoscut, i-a știut firea, chipul, zâmbetul, voința de fier și bunătatea... și știe că în aceste zile petrecem pe drumul veșniciei nu doar un Ierarh, ci un Părinte grijuliu, un Prieten bun, un Frate mai mare. 

Dorința Preasfinției Sale a fost să își petreacă veșnicia la Mănăstirea de metanie, Mănăstirea Neamț. Duminică, după Sfânta Liturghie de la Catedrala Veche, își va lua lua rămas-bun pentru totdeauna de la arădeni, iar noi nu putem decât să îl rugăm să ia în bagajul veșniciei sale doar dragostea și îmbrățișările celor mici, prietenia dezinteresată pe care a aflat-o aici și bucuria de pe chipurile oamenilor care îl întâmpinau la Liturghii...

Dumnezeu să vă odihnească în pacea Lui, Preasfinția Voastră!

Că în sufletele noastre veți fi pentru veșnicie...

De ce am ales poza asta în deschiderea articolului? Pentru că nu de puține ori ne vorbeați, PS, despre acceptarea și purtarea Crucii...