”Când, tremurându-şi jalea şi sfiala,

Un cânt pribeag îmbrăţişează firea,

Şi-un trandafir crescut în umbră moare,

Şi soare nu-i să-i plângă risipirea,

Eu plâng atunci, căci tu-mi răsai în zare,

A vremii noastre dreaptă muceniţă,

Copil blajin, cuminte prea devreme,

Sfielnică, bălaie dăscăliţă” (Dăscălița - Octavian Goga)

Pioasă aducere aminte

Îmi amintesc bine și azi, deși au trecut mai bine de trei decenii de atunci, de ziua în care am întâlnit-o pentru prima dată. Emoțiile primei zile de școală nu pot fi uitate niciodată. Era septembrie 1988, iar eu aveam șase ani și jumătate.

Mi-am amintit de acea zi și de întâia mea Dăscăliță și în noiembrie 2012, când, după susținerea tezei de doctorat în istorie, consideram încheiate socotelile mele cu școala din postura de elev, student, doctorand...

Îmi doream să o caut, să văd ce mai face, să o salut, să îi mulțumesc pentru faptul că m-a învățat să scriu și să citesc. Întotdeauna s-au ivit pricini care mă împiedicau să îmi duc planul la bun sfârșit. O veche vorbă spune: ”Drumul spre iad e pavat cu intenții bune”.

Totuși, principala cauză pentru care nu am reușit să ajung la ea a fost faptul că nu știam cu exactitate unde locuiește. Am fost de câteva ori în jurul blocurilor din zona Pieței Avram Iancu, însă nu am găsit niciodată scara unde locuia. Recent, am aflat povestea ultimelor săptămâni din viața Dăscăliței mele. 

O viață de om valorează mai mult decât o ușă

Locuia singură într-un apartament la bloc, soțul îi murise cu ceva timp în urmă. Pentru că nu o mai văzuseră de câteva zile, vecinii au alertat autoritățile. Acestea, sosite la ușa apartamentului, i-au întrebat pe vecini dacă sunt siguri că doamna nu este plecată din localitate. ”Cine plătește, dacă spargem ușa degeaba?”, au întrebat autoritățile statului pe cei câțiva pensionari îngrijorați de soarta vecinei lor. Niciunul dintre ei, pensionari amărâți, care trăiesc de pe o lună pe alta, nu a avut curajul să afirme răspicat că va plăti ușa. Așa că autoritățile au plecat.

Au mai trecut vreo două săptămâni de la această sesizare. Vecinii au alertat din nou autoritățile, căci doamna nu dăduse, între timp, nici un semn de viață. Ușa trebuia spartă, au decis, chiar dacă vor trebui s-o plătească ei, în caz că ar fi fost vorba de o alarmă falsă. Sosiți la fața locului, reprezentanții autorităților au spart ușa și au pătruns în apartament.

Învățătoarea zăcea căzută în baie. Încă nu era moartă, dar abia a reușit să mai clipească de câteva ori, apoi s-a stins pentru totdeauna, asemeni unei lumânări . Este sfârșitul unei lecții, din care, printre altele, poate învățăm că o viață de om valorează mai mult decât o ușă. Căci, din nefericire, moartea ne găsește oricum, chiar și atunci când stăm, voit sau nu, în spatele unor uși închise. Această întâmplare nefericită a avut loc în Arad, în urmă cu câțiva ani.

Prof. Cristian Stoica, Școala Profesională ”ASTRA”

P.S. Doamna învățătoare Iuliana Câmpeanu mi-a îndrumat pașii în primii doi ani din viața de elev al Școlii Generale Nr.1 din Arad, până la pensionarea sa, în 1990. Deși eram 42 de elevi în clasă, domnia-sa a reușit să ne învețe carte pe fiecare dintre noi... Pioasă aducere aminte!