Doamna Lucia Cerghizan, una dintre cele mai tinere asistente medicale din Al Doilea Război Mondial, a fost vizitată de către reprezentanții Direcției calitatea vieții personalului, în cadrul programului „Acasă la Veterani”, cu ocazia Zilei Internaționale a Femeii - 8 Martie.

Despre viața și amintirile veteranei de război Lucia Cerghizan, doamna Mirela Daniluc relatează următoarele: 

Doamna Lucia s-a născut pe data de 18 iunie 1928 și a fost una dintre cele mai tinere asistente medicale din Al Doilea Război Mondial. A salvat și îngrijit soldați de la frageda vârstă de 13 ani. A lucrat în perioada 1942-1945 la Spitalul Militar din Constanța, acolo unde răniții veneau direct de pe front pentru operație.

„De la o vârstă fragedă m-a luat sora mea mai mare, care era soră șefă, în cadrul Crucii Roșii să ajut personalul medical. Am fost încadrată la Spitalul Militar de Urgență din Constanța, care acum este numit „Dr. Alexandru Gafencu”, după numele comandantului din acea perioadă. Eram cea mai mică, dar doctorul, care era și comandant mă ținea pe lânga el, învățasem și îi ajutam pe toți. Doctorii, soldații..și la liceu mă apreciau, că știau că lucrez în spital și operam răniții. Făceam injecții, de multe ori foloseam același ac și aceeași seringă pentru mai mulți răniți, întrucât nu aveam  materiale suficiente, puneam pansamente, făceam anestezii și am ajuns în scurt timp să fiu singura soră specializată în anestezie generală inhalatorie.  

S-au dat lupte grele atunci. Țin minte, în luna august 1944, în Constanța era iadul pe pământ. Se dădeau lupte în aer, la sol și pe mare. Era groaznic. Am ridicat mâinile spre cer și am strigat –Doamne pică cerul pe noi. Am fost rănită ușor de schijele trase de un tun care trăgea spre un avion.” 

Și acum încă mai poartă, pe antebrațul stâng, cicatricea schijei care a atins-o, pe când avea 14 ani.

„Am ieșit în curtea spitalului să pansez un rănit. Nu știu cum am reușit, că dârdâiau ferestrele de la bombe. Atacau cu aviația, veneau neîncetat formații. Soldații din curte se lipeau de pereții clădirii, să se protejeze, că toate ușile erau încuiate după evacuarea spitalului. Mai rămăsesem doar noi, o echipă mică, făceam operaţii în subsol.  Noroc că m-a văzut un soldat, mi-a dat boneta jos și mi-a pus o cască pe cap, că din cer tot curgeau flăcări dintr-un avion avariat.... dar uitați, aici pe mâna m-a atins, am văzut abia când am intrat înapoi că am sânge.  Am operat ziua și noaptea, în subsol, în asediu. Era plin, gemeau de durere, ne aduceau răniți de peste tot, cu plăgi împușcate, cu cangrene. Scoteam gloanțe și făceam amputări. Nu tăiam eu, eram mică,  tăia doctorul cu un fierăstrău. Mă uit în spate și nu știu cum am putut sa fac asa ceva, acum nici un pui nu pot să mai tai. Eram o copilă. Atunci când auzeam pisicile că miaună era un avertisment că o să fim atacați. Intram în alertă. Și într-adevăr așa era, se apropiau formațiuni de bombardiere și atacau pe mare, la sol. Era un zgomot infernal, când se bombarda, se zguduiau geamurile. 

Aș da orice să mă simt acum iubită măcar pe jumătate de cât m-am simțit în război. Să știți dumneavoastră, cât ar fi de bărbați, când erau răniți și în dureri, după cuvântul sacru "mama", venea cuvântul soră.  Asta le eram."

Doamna Cerghizan nu era pe front cu arma în mână, dar a luptat zi și noapte, împreună cu echipa medicală pentru a salva viața soldaților răniți. A fost marcată de suferințele prin care treceau aceștia, dar cu o forță venită de la Dumnezeu a avut puterea să treacă peste greutăți și să îngrijească soldații răniți veniți de pe front.

"Am avut două  momente când am răcnit, de durere sau uimire. Prima data când un comandor de marină, cunoscut de-al doctorului, pe care îl mai știam și eu, a fost adus împușcat în gât. Am curățat plaga, am pus pansament și i-am făcut radiografie. Omul era pe picioarele lui. Avea spre 40 de ani, eu 15. Și îl tot întrebam pe doctor când îl operăm, și parcă tot amâna, așa, într-o doară. După câteva zile mi-a zis: Lica, pregatește-l, că mâine îl operăm. Comandorul și-a pus toate lucrurile într-o pungă și mi le-a dat mie sa i le țin. Ochelarii, ceasul, tabachera... Și doar ce l-am deschis și am scos glonțul, că a făcut hemoragie și a murit. Vedeți voi, doctorul văzuse la radiografie că i se oprise în carotidă. A mai tras de timp sa îi cheme familia. Am ieșit plângând în hohote din sală...în capătul holului venea mama lui. I-am dat lucrurile și am plecat.

A doua oară ne-au adus un pacient căruia îi zdrobise explozia pieptul. Nu mai avea nimic, îi vedeam inima cum îi bate în piept. Și se tot ruga se mine să îl salvez,  că atunci îî născuse soția încă un copil și dorea cu nerăbdare să îl vadă. În mintea mea, am zis "o sa scapi din asta când mă fac eu popă!". Dar ce sa vedeți, nu îi atinsese niciun organ vital...i-au pus placa de metal să îi închidă pieptul și a trăit.

Când au venit rușii peste noi au evacuat spitalul și câțiva am fost ținuți captivi, printre care și eu într-o rezervă a spitalului. Am fost eliberată după 4 luni și trimisă la un alt spital de campanie. Am salvat multe vieți și cu voia lui Dumnezeu am scăpat și eu teafără și nevătămată", ne-a relatat cu emoție distinsa veterană.

Pentru meritele desebite din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, distinsa veterană a fost decorată cu Crucea „Meritul Sanitar”, clasa a III-a, în anul 1942.

După război nu a urmat cariera medicală, fiindu-i respins dosarul întrucât tatăl a făcut parte dintr-un partid politic. A lucrat ca șefă de Secție muncă și salarii în comerț.

Acum se mândrește cu o fiică, doctor stomatolog, un nepot arhitect și o strănepoată de 6 ani.

Vizita noastră a emoționat-o nespus pe venerabila veterană și ne-a urat succes în toate activitățile noastre. Îi transmitem și pe această cale multă sănătate, bucurii și o asigurăm de întreaga noastră recunoștință și respect pentru tot ceea ce a făcut pentru patrie.

Foto: Robert Avram