25 octombrie și un Nume pentru veșnicie: Regele Mihai. Se împlinesc astăzi, 25 octombrie, 104 ani de la nașterea Majestății Sale Regele Mihai I al României și 14 de la Discursul Majestății Sale în Parlament, un discurs cât un testament. 

Orice articol scris despre monarhie îmi aduce bucurie. Orice articol scris despre Blândul și Bunul nostru Rege Mihai îmi aduce o odihnă pe care doar cei care îi intuiesc și îi trăiesc, după putință, ”duhul” o pot înțelege. Asta era până nu de mult, căci, de curând (1-2 ani), acestora s-a mai adăugat ceva. O tresărire născută din teama de a mă așeza iar și iar în fața unui val de injurii cărora să nu le pot face față emoțional. Căci la fel cum nu poți îngădui să-ți fie hulit un părinte, nu poți îngădui să-ți fie hulit Regele. Iar când ele, lovirile nedrepte spre cei dragi vin oricum, fie că îngădui sau nu, ele se transformă în răni. 

Încă de la primii pași făcuți în mediul online de Glasul Cetății, eu și cealaltă jumătate de glas, am ales să așezăm ca MOTTO pe pagina de Facebook a ziarului, ceva cules din magistralul Discurs al Majestății Sale în fața Parlamentului, în urmă cu 13 ani, în acel binecuvântat 25 octombrie 2011:

”Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credință și fără memorie” 

Și de atât de multe ori am repetat și subliniat acest mesaj până când ni s-a scris că ar trebui să fim nu încurajați în ceea ce facem, ci desființați. Că a perpetua un astfel de mesaj, despre morală, credință și memorie, prin demersul nostru jurnalistic, aveam să constatăm că, în ultima perioadă, atrage multe reacții negative și din secțiunea de comentarii, în special la articolele despre monarhie și cu atât mai mult la cele care îl aveau în prim-plan pe Regele Mihai și tot ceea ce ținea de Majestatea Sa.

O să fac o mărturisire. Nu l-am întâlnit personal niciodată pe Majestatea Sa. Deci ce aș putea scrie? Din rafturile cu cărți de acasă? Ar putea lesne oricine să o facă. Din mărturiile sau documentarele altora? Și asta oricine lesne ar putea-o face! 

Așa că am ales să scriu despre acele lucruri care mie mi-au atins inima atât de mult, încât de ani buni să avem chipul Regelui la loc de cinste în casă și, acolo, din apropiere, să lăsăm o lumină de lumânare să se joace cu clipele prezentului atât de frumos încât să îi facă ochii mai vii ca niciodată. Ochi în care așezăm toate ale noastre, toate mărturiile celor care i-au simțit și trăit duhul. 

Aminteam mai sus de rafturile cu cărți despre Monarhie, implicit despre Regele Mihai, de acasă... este acolo o carte pe care cu ușurință as putea lăsa ca testament să o iau cu mine în mormânt, la fel cum, în 1986, o bătrânică din bătrâna Bucovină (Saveta Apetrei pe numele ei) și-a rugat sora așa, în plin comunism, ca atunci când va fi moartă și va sta în casă, să coboare din podul casei tabloul cu Regele și să-l pună pe perete, iar la final să i-l pună în sicriu, ”să îl aibă lângă ea”.

Ei bine, Cartea pe care eu aș ține-o în brațe dincolo de porțile veșniciei se numește: MAJESTATE NU PLECA. O carte pe care, atunci când am descoperit-o într-un anticariat, am ținut-o în brațe mai bine de o oră, în timp ce cercetam alte cărți, nu care cumva să mi-o ia cineva. O carte pe ale cărei coperți este cuprinderea îmbrățișării Regelui de la balconul hotelului Continental din capitală, Regina Ana cu al său inconfundabil zâmbet și emoționatul și tânărul Prinț Nicolae. Da, este vorba despre acel aprilie 1992! Acea zi binecuvântată în care România de după 1989 a fost și a simțit Altfel, iar cartea despre care vorbesc este o colecție de articole care au urmat acestei singure încercări reușite, dintr-un șir de multe altele (10) nereușite, prin refuzul direct sau al condițiilor umilitoare impuse de gruvern, de a veni în țară. De a veni Acasă, de a se întâlni cu poporul său, de a se reculege la mormintele străbunilor Săi.

Ca o paranteză:  folosesc adesea acest cuvânt, ”binecuvântare/binecuvântat”, pentru că nimic, niciodată, nu mă va putea face să cred că Regele Mihai a fost altceva pentru noi, ca popor, decât binecuvântarea lui Dumnezeu. 

„Am ajuns aici la București, de la Putna, după 45 de ani de pribegie. Cu toate că am fost departe de voi, de mai bine de 45 de ani, nu v-am uitat niciodată și vă iubesc din toată inima...”, spunea limpede și plin de dragoste Regele nostru. 

Răspunsul românilor, așa cum bine îl știți: ”VĂ IUBIM! Nu mai vrem un 10 mai fără Regele Mihai! Majestate, nu pleca, asta este țara ta!”. 

”Cu toate că mâine trebuie să plec, aceasta nu înseamnă o despărțire, ci vom rămâne împreună sufletește, și cu voia Domnului, pe curând, din nou! Așa să ne ajute Dumnezeu!”. 

Nu v-am uitat, vă iubesc din toată inima, voia Domnului, așa să ne ajute Dumnezeu... 

CE CUVINTE! Cât sens... câtă așezare în voia lui Dumnezeu, ce dialog al inimilor! 

EI, cei care alcătuiau puterea, nu puteau face parte din el, din dialogul inimilor, pentru că nu înțelegeau și cu atât mai mult nu puteau accepta un astfel de dialog. Prea mult și dincolo de interesele lor mărunte aceste acte ale smereniei, dragostei, credinței și demnității de care Regele dădea dovadă după decenii de nedreaptă pribegie. Acte care pentru ei erau, și s-a transmis, după cum putem lesne vedea, până în actualele vremuri, ca fiind doar ”poze în fața unui electorat inocent”. 

Acel ”pe curând” avea să fie, prin voința puternicilor zilei, undeva peste abia 5 ani când, după deja 50 de ani de exil, i-a fost înmânat pașaportul. Au urmat ani de vizite ale Majestății Sale în multe țări europene și SUA pentru a le convinge să accepte aderarea României la NATO, iar în 2002, după ce își continuase călătoriile în țările de tip monarhie din Europa, România este invitată să adere la Alianța Nord Atlantică, pentru ca în 2004 țara noastră să devină oficial membru cu drepturi depline ale NATO. 

În 2011 ne vorbește din Parlament și ne lasă un DISCURS-TESTAMENT pe care nădăjduiesc să trăiesc cât să îl văd în manualele de Istorie.

De ce? Pentru că în el sunt, de vrem să descoperim, trainice cărămizi pentru ziua de mâine:

Ne spune Majestatea Sa că nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru;  că politica este o sabie cu două tăișuri, care poate aduce prejudicii cetățeanului, dacă este aplicată în disprețul eticii, personalizând puterea și nesocotind rostul primordial al instituțiilor Statului; că vremurile de astăzi nu au respectul cuvenit față de ierarhia valorilor din societatea românescă; că este mâhnit că, după două decenii de revenire la democrație, oamenii bătrâni și cei bolnavi sunt nevoiți să treacă prin situații înjositoare; că România are nevoie de infrastructură, că Agricultura nu este un domeniul al trecutului istoric, ci al viitorului; că Școala este și va fi o piatră de temelie a societății; că cinismul, interesul îngust și lașitatea nu trebuie să ne ocupe viața, iar demagogia, disimularea, egoismul primitiv, agățarea de putere și bunul plac nu au ce căuta în instituțiile românești ale anului 2011 (nici 2025, Majestate!!, adăugăm noi, astăzi!); că lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credință și fără memorie.

Și încheie Majestatea Sa acel discurs, spunând că ”Stă doar în puterea noastră să facem țara statornică, prosperă și admirată în lume. Așa să ne ajute Dumnezeu!”. 

În 2016 se retrage din viața publică din motive de sănătate, iar în Ajun de Sfânt Nicolae de an 2017 ne îndoliază sufletele cu plecarea la Marea Întâlnire cu Cel al Cărui Uns fusese și cu Regina Ana. Au urmat ”11 zile în duhul Regelui”, în care România era și simțea din nou Altfel și îi spunea din nou, târziu și pentru totdeauna: ”Majestate, asta este țara ta!”. 

Memoria ne este, însă, scurtă, iar izbucnirile de ură înveninată ca reacție la articolele care au legătură cu Regele nostru, de care aminteam la începutul acestor rânduri, ne șoptesc dojenitor că poate suntem acolo unde merităm, că poate trăim vremurile pe care le merităm.

Poate că ne merităm soarta prin alegerile făcute și îndepărtarea, fiecare în parte și toți împreună, de ”duhul” Regelui. Duh plămădit din demnitate, valori morale, principii, credință, adâncă smerenie, așezare și pace lăuntrică, dragoste reală de neam și țară, loialitate până la jertfelnicie... și lacrimi!

Astăzi este 25 octombrie de an 2025. 

Și nu putem vorbi de 25 octombrie fără a aduce în prim-planul celor mai frumoase gânduri de recunoștință și prețuire Armata și pe Regele Mihai, iar dacă ele fac aleasă reverență în fața militarilor, eroilor și a ultimului mareșal al României, firesc este ca, atunci când ”oastea e creştină, deviza-i libertate şi scopul ei preasfânt”,  aceasta să fie făcută în și cu Dumnezeu, amintindu-ne că Biserica, cea care ni l-a adus acasă pe Rege în 1992, și Armata sunt ”verticala și orizontala crucii neamului nostru românesc”.

Astăzi se împlinesc 104 ani de la nașterea Regelui Mihai și este Ziua Armatei. 

Și poate, câteodată, în zile cum aceasta este, s-ar cuveni să dăm răgaz timpului pentru a comemora jertfa înaintașilor și, de ce nu, pentru a ne cere iertare. 

O să închei, așadar, cu o rugăciune, o rugă pe care cineva apropiat și foarte drag mie avea să o găsească la gardul plângerii, înainte ca eu să ajung la Funeraliile Regale în 2017. 

RUGĂ CĂTRE MAJESTATEA SA

„Majestatea Voastră, 

După tot ce ați făcut pentru noi și n-am știut să Te-nțelegem, iartă-ne că îndrăznim să te rugăm…

Iartă-ne că Spiritul Nostru nu este încă Liber, așa cum vrei, să fie liber…

Iartă-ne că încă nu suntem demni, așa cum vrei, să fim demni…

Iartă-ne că încă nu suntem cinstiți, întâi cu noi înșine, așa cum vrei, să fim cinstiți…

Iartă-ne că încă rătăcim singuri printre noi toți și singuri în noi înșine, așa cum nu vrei…

Iartă-ne că Trecutul l-am uitat, Prezentul e altfel decât îl vrei, iar Viitorul se pare că nu putem să-l atingem. Viitorul pe care Majestatea Voastră îl vrea pentru noi.

Iartă-ne pentru că încă nu suntem așa cum vrei să fim…

Noi, cei ce credem în Majestatea Voastră, Te rugăm să ne ierți pe toți și împreună cu Dumnezeu să ne Luminați Spiritul cel amorțit…

SUNTEȚI SINGURII CARE MAI PUTEȚI!”

25 octombrie și un Nume pentru veșnicie: Regele Mihai.