Se împlinesc astăzi, 20 septembrie, 158 de ani de la nașterea poetului George Coșbuc.

George Coșbuc, un ”îmbătat” de natură până la măsura de a-și vedea mormântul ca pe un loc primitor unde ,,e totul cald, că e lumină”, a știut pătrunde ca nimeni altul în toate ungherele vieţii poporului român, cântându-i deopotrivă ,,bucuria şi amarul”.

„Coşbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii româneşti. Ardelean a rămas toată viaţa. Până şi în graiul viu păstrase o notă ardelenească, particulară, care îi şedea bine. Aici în ţară dragostea lui a fost pentru cele şase milioane de ţărani. Simţea o fraternitate profundă cu dânşii… A răsărit deodată, fără să-l ştie nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor şi bisericuţelor bucureştene. Şi a biruit împotriva tuturor celor scufundaţi în inimaţii şi neputinţe. A adus lumină, sănătate, voioşie. Scrisul lui Coşbuc trăieşte şi va trăi cât va trăi neamul românesc.”, scria Liviu Rebreanu, în articolul ”George Coșbuc” publicat în ziarul ”Lumina” – 14 mai 1918.

Poezii ca ”Mama”, ”Vara”, ”O scrisoare de la Muselim Selo”, ”Trei, Doamne, și toți trei”, ”El-Zorab”, ”Moartea lui Fulger”, ”Noi vrem pamânt”, ”Nunta Zmfirei”, iar lista ar putea generos continua, au fost, sunt și vor fi poezii citite, recitite, rostite, trăite, retrăite cu fiecare suflu de viață, pentru că acest poet ”izvorât” din veșnicia satului românesc a știut pătrunde și rămâne în veșnicia personală a ”imensului senin” al fiecărui român.

Goerge Coșbuc, Poetul… 158 de ani de la naștere

Sunt suflet în sufletul neamului meu

Şi-i cânt bucuria şi-amarul -

În ranele tale durutul sunt eu,

Şi-otrava deodată cu tine o beu

Când soarta-ţi întinde paharul.

Şi-oricare-ar fi drumul pe care-o s-apuci,

Răbda-vom pironul aceleiaşi cruci

Unindu-ne steagul şi larul,

Şi-altarul speranţei oriunde-o să-l duci,

Acolo-mi voi duce altarul.

Sunt inimă-n inima neamului meu

Şi-i cânt şi iubirea, şi ura -

Tu focul, dar vântul ce-aprinde sunt eu,

Voinţa mi-e una, că-i una mereu

În toate-ale noastre măsura.

Izvor eşti şi ţinta a totul ce cânt -

Iar dacă vrodat-aş grăi vrun cuvânt

Cum nu-ţi glăsuieşte scriptura,

Ai fulgere-n cer, Tu cel mare şi sfânt,

Şi-nchide-mi cu fulgerul gura!

Ce-s unora lucruri a toate mai sus,

Par altora lucruri deşarte.

Dar ştie Acel ce compasul şi-a pus,

Pe marginea lumii-ntre viaţă şi-apus,

De-i alb ori e negru ce-mparte!

Iar tu mi-eşti în suflet, şi-n suflet ţi-s eu,

Şi secoli-nchid-ori deschidă cum vreu

Eterna ursitelor carte,

Din suflet eu fi-ţi-voi, tu, neamule-al meu,

De-a pururi, nerupta sa parte!