Astăzi, 18 septembrie, este ziua în care la Aiud, în temniță, se năștea un Sfânt: Sf. Preot Mucenic ILARION FELEA .

La cale de doar câteva zile de la Duminica ce ne-a vorbit tuturor despre Luarea Crucii și urmarea lui Hristos, se împlinesc 63 de ani de la moartea sa martirică în Închisoarea de la Aiud. Și nici că puteam noi, arădenii și nu numai, să putem gândi/privi/simți spre cele ale Evangheliei Duminicii după Înălțarea Sfintei Cruci mai bine decât spre candela aprinsă a noului Sfânt al Cetății Aradului uitându-ne: Părintele Ilarion V. Felea, martir și mărturisitor al temnițelor comuniste. 

Avem acasă, cum probabil mulți dintre dumneavoastră aveți, o frumoasă icoană: una cu Hristos în centrul ei, îmbrățișat de chipurile martirilor și mărturisitorilor români în temniță cu El. Nu ne este, așadar, greu a cuprinde cu ochii minții momentul prohodirii în limbaj Morse de pe Golgota Aiudului din urmă cu mai bine de șase decenii, relatat Părintele Ioan Bardaș, un supraviețuitor al temniței.

„Cine nu-l cunoștea pe părintele Felea în Aiud? Toți știam, unul de la altul că a fost profesor la Academia Teologică Ortodoxă din Arad, și mie mi-a fost profesor și mai ales pedagog. Îl cunoșteam noi bihorenii și arădenii, îl cunoșteau și bucureștenii și mai ales Academia Romana care i-a premiat cărțile. 

Când moare cineva afară, vin toți cei dragi și-l petrec după toată rânduiala creștinească. Pe părintele Felea l-am petrecut, cu sufletele noi ”frații și rudeniile lui” de idealuri și suferință. 

Oamenii, respectiv noi deținuții, am urmărit mersul bolnavului până a închis ochii.

Aflând vestea mutării sale la Domnul, am sta de veghe două seri, până l-au dus la groapa la ”trei plopi”, cimitirul deținuților politici. A doua seară au și dat alarma cei de jos de lângă morga, unde era mortul:

– Acuma îl duce la groapă pe părintele Felea!

... în liniștea nopții se auzea mersul carului. Noi stăteam sub pătură, era după ora 10, ora stingerii, nu ne mișcam. Acuma începea ”prohodul”. Toți cei 5000 de prizonieri politici din Aiud, asistați de cei 400 de preoți ortodocsi se rugau dupa rânduiala: ”Cu sfinții odihnește Doamne sufletul adormitului robului tău Ilarion preotul, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin ci viață fără de sfârșit”. 

Cei de jos ne comunicau că s-a ajuns la poarta principală, unde se petrecea scena cea mai sinistră: venea ofițerul de serviciu cu o bară ascuțită de fier și o înfigea în inima mortului să se convingă ”stăpânirea” de moartea omului. 

Carul funebru se ducea la ”Trei plopi”, la cap i se punea un stâlp de lemn pe care se bătea o tinichea cu numărul matricol din dosarul deținutului. Dupa codurile comuniste, atâta mai rămânea din viața omului.

Când se încheia prohodul cu cuvintele Amin!- se mai auzeau morsele la perete si calorifer:

– Dumnezeu să-l ierte, în veci să fie pomenirea lui!” (Telegraful român nr. 31-34/1994, p. 4, Mărturie a Pr. IOAN BARDAȘ, fost deținut politic la Închisoarea din AIUD)

Părintele Ilarion V. Felea - preot, profesor, doctor în Teologie, renumit teolog, martir și mărturisitor în închisorile comuniste

Același părinte Ioan Bardaș, spune în mărturia despre cel nou canonizat că „A fost un predicator de performanță la catedrala din Arad și oriunde îl chemau rosturile Bisericii. La catedrala credincioșii și studenții ar fi fost în stare să reproducă predica lui din ziua aceea”.

Nicidecum din dorința de a verifica cele de părintele Bardaș mărturisite, ci pentru a privi spre Evanghelia Duminicii care tocmai a trecut prin ochii părintelui Ilarion Felea, am răsfoit cu nesaț paginile volumului „Duhul Adevărului” premiat de Academia Română. 

Între paginile 396 - 402, cuvântul Părintelui Ilarion Felea la această Duminică a luării crucii și urmării lui Hristos. Șapte pagini în care părintele Ilarion răspunde întrebărilor din Evanghelia de astăzi? „Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8, 36-7). Răspunsul părintelui, simplu și tranșant: NIMIC!... căci, continuă părintele Ilarion, „aceasta este sufletul: diamant ceresc, floare, putere, taină. Sufletul nu e chimie, nu e materie,, ci este scânteia divină, partea cea mai aleasă și frumoasă din noi. Despre însemnătatea lui ne vorbește parabola cu oaia și drahma cea pierdută, parabola fiului risipitor, parabola bogatului nebun și cea a bogatului nemilostiv. De ce este răsunet așa de mare în cer la pocăința păcătoșilor? Pentru că viața sau sufletul nu este un lucru ieftin sau un obiect de glumă, ci este un dar ceresc, un bun dumnezeiesc, ce trage în cumpănă mai mult decât valoarea și greutatea lumii materiale întregi. (...) Sufletul este cea mai veche credință a neamului nostru, credința care a caracterizat pe străbunii noștri ”de când lumea”, dar și pe părinții noștri care au ținut cultul morților în cea mai mare cinste și cu toată sfințenia, tocmai pentru credința lor în sufletul viu și nemuritor.”.